Limitele Credintei

Vremurile tulburi în care ne aflăm ne îndeamnă să reflectăm la valoarea sufletului. Apocalipsa ne înştiinţează că va veni un timp în care fiecărui om i se va cere să-şi dovedească propria credinţă, în caz contrar, va părăsi această lume fizică. Cei care nu vor accepta abjurarea credinţei vor pieri în chinuri groaznice, aşa cum au sfârşit martirii în primele secole după Hristos. Comparând perioada persecuţiilor cu cea în care ne aflăm, constatăm că atunci credinţa avea o forţă inimaginabilă. Oamenii alegeau tortura şi moartea, decât să-şi vândă sufletul întunericului. Astăzi, acelaşi om cu fire duală, se gândeşte mult înainte să decidă în ce loc vrea să ajungă după ce va ieşi din spaţiul pământesc.

Trupul, cu multele sale nevoi şi griji, dorinţele înclinate dramatic către plăcerile efemere, durerea provocată de o iminentă despărţire de cei dragi, îl determină pe omul zilelor noastre să-şi întoarcă faţa de la Dumnezeu şi să aleagă pământul, în locul cerului. Ce s-ar întâmpla dacă ni se va cere să devenim simple instrumente manipulate psihic şi să ne oferim sufletul Satanei, care demult doreşte înfrângerea spirituală a omului creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Câţi dintre noi vor avea puterea să renunţe la viaţa lor şi a familiei spre a-şi izbăvi sufletul din ghearele diavolului? Vom mai putea face concesii? Va exista o altă cale în afară de da sau nu?

Omul este o individualitate cu bune şi rele, calităţi şi defecte, lipsuri materiale sau spirituale, dar este creaţia divinităţii, care din iubire a decis să-i dăruiască scânteia fără moarte, pe care s-o păstreze veşnic. Cu aceasta va veni înaintea tronului de judecată la sfârşitul veacurilor spre a da socoteală pentru faptele sale.

Cea mai mare suferinţă a omului este pierderea conştiinţei, aruncată în prăpastia fără sfârşit a necredinţei. Ce forţă interioară e capabilă să ne oprească de la păcat? Dacă aceasta dispare subit şi rămânem neputincioşi în faţa ispitelor vieţii, iar într-un moment nefast alegem lipsa credinţei?

Ce ne mai rămâne? Cu siguranţă, nimic. Viaţa se va scurge înfrântă în pământ, iar sufletul va pleca gol în întuneric, luându-şi răsplata veşnicei suferinţe. Totuşi, cu ce sunt răsplătiţi aceia care aleg să fie uneltele celui rău? Cum de pot renunţa cu aşa uşurinţă la darul cel fără preţ, sufletul? Cine i-a înzestrat cu o putere atât de mare încât să hotărască cine să trăiască şi cine să moară? Aşadar, omul deţine toate răspunsurile, în el se află puterea de a hotărî cui să i se închine şi până când.

Trist e faptul că nu suntem lăsaţi să trăim în pace şi armonie cu sine şi cu ceilalţi. Obstacole infame se ridică înaintea fiecărui om, doborându-l şi răpindu-i libertatea alegerii. Cât de cumplit trebuie să fie pentru o mamă care e obligată să-şi vadă copilul murind, iar ea, sfâşiată de durere, nu va mai putea continua lupta vieţii. Probabil va renunţa, şi fiinţa se va risipi fără niciun rost în genunea uitării.

Suntem fascinaţi de credinţa de neclintit a sfinţilor, a mucenicilor, le admirăm curajul infinit de a-şi înfrunta duşmanii făţiş, dar îndoiala şi teama pun stăpânire pe noi, anulându-ne identitatea, transformându-ne într-o pradă sigură a morţii. Un astfel de om este tot creaţia lui Dumnezeu şi de ce este lăsat să se scufunde negreşit în neant? Intervenţia divină însă, nu e posibilă fără acceptul nostru.

Ni s-a lăsat libertatea de a alege ce vrem să fim, cum să trăim şi încotro să mergem, însă puţina credinţă ne împiedică să vedem adevărul şi drumul periculos spre care ne îndreptăm aproape inconştienţi. Lacrimile deznădejdii năpădesc inima omului ce regretă amarnic că s-a născut doar să-şi dea sufletul ofrandă diavolului.

Nu se mai poate face nimic pentru acesta, este condamnat la dezintegrare spirituală, îi va fi anulat numele din cartea vieţii. Dar el continuă să trăiască o veşnicie de coşmar, într-o mare de zbucium, chinuit de gândul că a renunţat la sufletul care i-a fost încredinţat cu un scop divin. Nu ştim cât de profundă e această durere, doar ne-o putem închipui, fiindcă şi în această viaţă simţim cum nimic nu mai are rost, că însăşi existenţa e o greşeală şi totul se risipeşte fără urmă.

Cu toate acestea, câte un impuls generos şi sublim ne îndeamnă să revenim la optimismul de odinioară, să fim convinşi că viaţa ce ne-a fost încredinţată este o cale de împlinire spirituală, sinuoasă, ce-i drept, dar la finalul căreia vom avea certiudinea desăvârşitei fiinţe, spre care am aspirat neîncetat, însă uneori fără speranţă.

Convoiul grăbit al gândurilor ce ne leagă fatidic de terestru şi efemer, se va risipi odată intrat în spaţiul nemuririi, lăsând loc bucuriei şi satisfacţiei născute din iubirea care nu cunoaşte limite şi nu aşteaptă răsplată. Ochiul tainic al divinităţii va privi ocrotitor şi neobosit sufletele încercate de necredinţă, lipsă de curaj şi suferinţă, învăluindu-le în aura mântuirii.

La sfârşit de drum, vom înţelege cu adevărat cât de preţioasă este viaţa, cât de mult cântăresc acele fapte luminoase şi câtă linişte vom dobândi, ca urmare a smereniei şi a credinţei dovedite pe tot parcursul existenţei. Atunci, niciun gând de îndoială şi teamă nu va umbri fericirea nepământească oferită de Dumnezeu, iar lacrimile sfinte vor curge ca un izvor la vederea minunilor răpitoare, pe care nu ni le-am imaginat vreodată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *