Varsta intelepciunii

Mulţi dintre semenii noştri cred în procesul reîncarnării. Unii vin cu argumente, susţinând existenţa acesteia, alţii spun că nu este altceva decât o blasfemie adusă dogmelor bisericeşti. Cunoscătorii sunt de părere că teza reîncarnării ar fi fost acceptată până în 553, când, din ordinul împăratului Justinian, a fost anatemizată la cel de-al V-lea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol. Aşadar, de atunci omenirea ştie că are la dispoziţie doar o viaţă, timp în care să trăiască după bunul plac, iar în cazul exagerării pe latura păcatului să aibă în vedere ridicarea acestuia prin îndreptarea către cele sfinte.

Dacă acest proces controversat poate rămâne pentru mulţi drept o ipoteză, cu siguranţă naşterea, vieţuirea şi moartea sunt o certitudine. Se spune că omul nu simte când se naşte, suferă că trebuie să moară şi uită să trăiască. Nimic mai adevărat şi dureros în acelaşi timp. Copilăria trece repede, tinereţea aşişderea, iar restul aproape că nu mai contează. Dominaţi de cele mai năstruşnice idei, suntem într-o continuă mişcare, nesimţind tăişul ascuţit al timpului care trece înfiorător de repede.

În viaţa sa, omul deţine un set de statute – prescrise sau achiziţionate – iar cel mai important, şi-n jurul căruia se desăvârşesc şi celelalte, este cel profesional. Cu acest statut defilează omul în viaţă şi-l ţine atât de strâns la piept încât uită de esenţa calităţii lui, aceea de a fi OM. Şi când intră in etapa pensionării, se-nvârte o vreme tot în jurul statutului profesional. Adesea, acest eveniment apare brusc în viaţa lor, fără să mai aibă timp să se pregătească, mental vorbind. Ca să nu mai amintim despre atitudinea nefastă a unora din preajma lui care, de cele mai multe ori, de-abia aşteaptă pensionarea acestuia.

Oprindu-mă la această etapă a pensionării, pe care mulţi o întrevăd ca pe-o odihnă meritată, s-a constatat că apare frecvent fenomenul de criză de identitate provocat uneori chiar de societate. Necazul porneşte şi de la faptul că persoanele implicate nu reuşesc să intre confortabil în noua haină şi continuă să se definească prin raportarea la trecut. Puţini sunt aceia care-şi vor declara noua identitate; ei vor continua mult timp să se prezinte sub numele meseriei practicate de-a lungul anilor: inginer, profesor, strungar. Conştient sau nu, se amăgesc cu un surogat al mândriei de altădată.

Din pricina carenţelor educative (şi nu numai), cei din jur îl vor privi ca pe un cetăţean de categoria a II-a, iar dacă bătrâneţea s-a instalat deja bine, acesta este asemănat cu o jucărie stricată de care nimeni nu mai are nevoie. Devalorizat, proaspătul pensionar începe să se simtă inutil şi se transformă fără vrerea sa, dintr-un om calculat şi echilibrat, într-un om cu o labilitate psihică vizibilă. Frecvent, începe să-ntrebe: Oare nimeni nu mai are nevoie de mine. Şi tot de atâtea ori i se răspunde: Nu, nu mai avem nevoie, eşti pensionar, eşti bătrân! S-a creat în ultima vreme o sinonimie între aceşti doi termeni frumoşi în esenţă, dar transformaţi în durere de însăşi actuala societate.

Refuzul colectiv de a profita, măcar, din când în când de priceperea şi înţelepciunea pensionarului, îl determină pe acesta să intre într-un anonimat incurabil, într-o neputinţă sufletească, mai ales, devenind morocănos, cinic şi chiar agresiv. În graba noastră, în tendinţa de-a ne înălţa spre soare într-un timp cât mai scurt, ne împiedicăm de privirea întrebătoare a pensionarului sau de mersul său prea lent. Dar, căţi dintre noi ştim că viteza de deplasare pe stradă este adesea invers proporţională cu viteza de gândire? A o lua înainte la modul fizic, nu este sinonim cu a face bine un lucru.

Drama e una singură: a fost o vreme când statutul pensionarului era ridicat la loc de cinste, iar înaintarea lui în vârstă se traducea prin înţelepciune nemăsurabilă. Odată, acestora li se datora respect şi recunoştinţă din plin. Odată! Şi ce frumos era sărbătorit!

Aşadar, nimeni nu cere să facem clipă de clipă temenele acestei categorii sociale, dar un minim de bun simţ cred că nu e greu de dăruit. De aceea e necesar să ne pregătim din timp pentru pensionare, fiindcă noul statut se bazează pe alte repere sociale. Trebuie să învăţăm să ştim a pierde ce e de pierdut, iar atunci când vrem să ajungem în înalt, să ne întrebăm dacă astrul pământului va zâmbi la vederea noastră. Să ne cultivăm din timp ideea că a îmbătrâni e omenesc şi să nu luptăm împotriva firescului.

Să gândim în perspectivă, să îndreptăm la timp măcar o parte din lucrurile regretabile ai căror martori suntem. A privi cu optimism spre următoarele etape ale vieţii, presupune a înţelege rostul vieţii: să faci ceva bun în folosul tău şi-a celorlalţi până în ultima clipă fără a aştepta întotdeauna recompense. Să menţinem la limita inferioară talerul balanţei în care stau rânduite dezamăgirile. El nu trebuie să depăşească greutatea speranţelor şi împlinirilor. Să nu murim social înainte de a muri biologic, suna deviza multor pensionari care au ştiut să-şi rostuiască cu îndemânare anii şi preocupările. Încerc să cred că o viaţă ne este de ajuns, fără să mai aşteptăm procesul reîncarnării pentru a ne izbăvi de cele lumeşti.

Mă înclin cu tot respectul în faţa acestor persoane a căror lumină şi căldură nu se vinde, ci doar se împrumută. Ideal ar fi să nu confundăm perioada pensionării cu bătrâneţea. Niciuna dintre ele nu ne va ocoli, dacă ne va fi îngăduit să petrecem cât mai mult timp în această efemeră existenţialitate, iar pentru asta ar trebui să mulţumim Divinităţii având la purtător un comportament cât mai civilizat. Ar fi bine ca fiecare dintre noi să înveţe că lumina ştiinţei şi a cunoaşterii nu vine numai din cărţi; puterea şi greutatea acestora au mai multă valoare când omul în sine poate fi valorizat la maxim.

Cineva spunea aşa: Dumnezeu a făcut o mare greşeală: a dat tinereţea pe mâna tinerilor! Cu zâmbetul de rigoare, întreb şi eu: să fie oare adevărat?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *