Aici nu se schimba nimic, niciodata!

Am trecut acum câteva zile printr-o comună brăileană. În mijlocul ei, pe drumul principal ce o străbate de la Nord la Sud, Primăria, în acelaşi corp de clădire ca cel de acum un an, cinci, zece, douăzeci, treizeci… În faţă, chiar în lateralele intrării înguste, două steaguri: în dreapta drapelul de stat, iar în stânga, cel al Uniunii Europene.

Acum douăzeci şi ceva de ani era la fel, doar steagul din stânga era roşu, acel roşu cu stea galbenă în el, care amintea de o altă Uniune, aceea sovietică. Atunci ne-au băgat cu forţa, prin tăvălugul istoriei nedrepte şi oarbe pentru acest popor condamnat la suferinţă. Acum „ne-au convins să aderăm”…

Stau în maşină şi pentru că nu am nimic mai bun de făcut, spicuiesc presa electronică; măcar mijloacele moderne să nu-mi confirme că sunt într-un spaţiu rural unde cândva cântecele patriotice răsunau cu putere din „plămânii” Căminului Cultural de alături, transmise la staţia de difuzare comunală, în toate casele gospodarilor.

Fără să vreau mi-am adus aminte de vizita doamnei Merkel la Bucureşti, când premierul nostru, Umil Boc, de prea multă treabă, a uitat să o întâmpine la aeroport, preferând Palatul Victoria, de parcă doamna cancelar venea cu Tratatul de la Viena în buzunar, iar Bocul nostru trebuia să-l semneze. Sau poate ştia premierul nostru de faptul că Germania nu ne-a iertat nici acum pentru trădarea din 1944, fapt pentru care suntem în continuare trataţi nici ca învinşi, dar nici ca învingători.

Neamţul a fost reticent de când lumea cu cei care s-au ghidat după principiul: „lasă, bă, că merge şi aşa”, preferându-i mai degrabă pe turci, care, ca şi muncitori, se dovedesc mult mai eficienţi decât românii. Spun asta pentru că, în luna septembrie, Andreas von Mettenheim, nimeni altul decât ambasadorul Germaniei la Bucureşti, afirma că restricţiile pentru forţa de muncă din România, vor fi valabile şi în 2012, subliniind în continuare faptul că „aproximativ 15 milioane dintre locuitorii Germaniei sunt consideraţi imigranţi iar 35% dintre aceştia provin din state membre UE”.

Chiar aşa, ce le-ar trebui nemţilor încă o mână de români specializaţi la înaltele şcoli de arte şi meserii din ţara noastră, atâta timp cât alte state ştiu cum să-şi protejeze forţa de muncă, neobligând-o să migreze? În ce stat al lumii civilizate conducerea ţării stimulează exportul forţei de muncă, în loc să o conserve, în cel mai rău caz?

Despre ce fel de Uniune Europeană vorbim în contextul crizelor economice, care se succed cu o repeziciune terifiantă, dacă 11 din 26 state membre UE, aplică restricţii pentru cetăţenii români? Sunt ei, cetăţenii, o povară, o ameninţare la siguranţa demografică şi/sau economică a respectivelor state, ori pur şi simplu politica deşănţată de autodistrugere economică şi dependenţă totală de FMI, este adevărata cauză?

Probleme sunt şi în alte state din spaţiul Uniunii, iar dau exemplul Germaniei. Mai ieri citeam o ştire de pe fluxul unei agenţii din Vest, ştire care spunea cam aşa: În Germania, ziarele se vând şi în mărci. Publicaţia „Financial Times”, cu apariţie în limba germană, are afişat preţul atât în moneda europeană, cât şi în marcă.

Vechea monedă germană este în continuare simbolul bunăstării şi al avântului economic, în timp ce euro, nu este altceva decât simbolul declinului. Un sondaj de opinie reflecta faptul că 57% dintre respondenţi erau de acord cu ieşirea Berlinului din zona euro, asta şi pe fondul gravei crize cu care însăşi ideea de Uniune este grav zguduită.

Starea deplorabilă în care se găseşte economia Greciei, ţară văzută cu ochi răi pentru faptul că a fost acceptată în spaţiul UE pe baza unor statistici şi documente ce o prezentau ca pe un membru fezabil, au dus la proteste de stradă şi confruntări violente la Hamburg, unde tinerii au cerut ca ţara lor să nu contribuie cu cea mai mare sumă la fondul de urgenţă pentru ajutarea economiilor slabe din UE.

Nemţii, oamenii de rând mă refer, sunt oameni aşezaţi, conştiincioşi, care muncesc în ţara lor, pentru familiile lor, fără excese de niciun fel, poate de aceea sunt consideraţi civilizaţi. Grecii nu au chemare către fabrici şi uzine, preferă somnul de după-amiază, sărbătorile de tot felul, şi cred că istoria şi turismul le sunt suficiente. Acum le e greu să accepte situaţia pe care – de ce să nu o spunem – tot nişte guvernanţi le-a creat-o.

În tot acest timp, pe fondul unui model ca cel grecesc, Executivul de la Palatul Victoria „duce tratative” cu delegaţia Fondului, în vederea acordării unei alte tranşe de bani, care va duce la creşterea gradului de îndatorare a ţării, acoperită pe o mărire economică de doar 1,5% pe 2011. Estimările pe 2012 vizează atingerea unei cote de 3,7 – 4,2%, în condiţiile în care nici salariile bugetarilor şi nici pensiile care depăşesc numărul muncitorilor, nu vor creşte.

La umbra acestor fenomene contemporane, servite zilnic populaţiei prin intermediul mass-media, ca mijloc de anihilare a oricărui joc decent de manifestare a nemulţumirii sănătăţii societăţii postmoderniste, se ascund marile speculaţii şi maşinării politico-economice. Sub acest asediu mediatic, interesele economice şi politice îşi fac jocul. Aşa apar din senin „rezolvările”: locuri de muncă la Roşia Montană prin acceptarea proiectului de exploatare minieră propus de R.M.G.C., vânzarea CFR Marfă, a C.E.C.-ului, ca ultime posesiuni ale statului pe ceea ce cândva nu era decât a statului.

Şi pentru că tot am amintit de media, de cum ştiu „unii” să profite după buna credinţă a românului de rând, să vedeţi ce-o să vă ofere trustul de presă Realitatea de acum înainte, de când acţionariatul a fost preluat de „omul de afaceri” Elan Schwartzenberg, care numai la presă nu se pricepe.

Dar nici nu trebuie, sunt destui trădători şi sfidători de neam şi ţară care să o facă, acceptând o politică redacţională care numai interesele României nu o să apere, oameni care nu ar merita să folosească vreo dată termenul „jurnalist”, pentru că asta ar însemna să lovească în acei oameni, care prin felul lor aparte, au pus mai presus decât orice interesul naţional.

Trăim timpuri dificile nu numai economic, ci şi social, timpuri pe care niciun analist politic nu le-a prezis acum 22 de ani, şi ce este mai interesant se referă la faptul că niciun analist politic actual nu poate să afirme că suntem pe o pantă ascendentă. Pe fondul acestui declin sub toate aspectele, consecinţele deciziilor luate în pripă şi a semnăturilor de dragul unor tratate, încep să-şi facă simţite efectul.

Poate că Europa, mă refer la cea occidentală, a înţeles deja că ideea de Uniune este o utopie, la fel ca şi celelalte uniuni din istorie, muribunde într-un fel sau altul, după o anumită perioadă de timp, căutând soluţii tip perfuzie, care să-i prelungească agonia. Din păcate şi pentru noi românii, truda şi compromisurile de tot felul pentru a fi una din stelele Europei, nu ne sunt răsplătite, ba mai mult, ni se cere în continuare să tot „strângem cureaua”, fără a şti până când, ori pentru ce.

Şi pentru că tot suntem români, îndurăm atât lipsurile din ţară cât şi dispreţul celor din afară, într-o necontenită stare mioritică, acceptând tacit şi resemnaţi, implacabilul destin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *