Pasarea nemaivazuta

Deja toamnă. După atâta arşiţă şi agitaţie, în sfârşit începe să-şi facă simţită prezenţa şi anotimpul în care toate încep să se aşeze oarecum într-o matcă a lor lăsând loc pentru reflecţii, mai ales după ce se trag linii şi aşa cum se spune, „se numără bobocii”.

Şi număratul bobocilor poate fi un prilej de bucurie sau de amărăciune. Când este de bucurie, cine mai stă să se gândească la eforturile depuse pentru a se ajunge la rezultat şi mai ales la cine, cum şi când le-a depus; e pur şi simplu bine şi gata! Succesul este al tuturor.

Însă când este vorba de eşec, atunci acesta devine un fel de pisică bună de azvârlit peste gardul vecinului după care cu toţii se grăbesc să se spele pe mâini. Şi acest început de toamnă, aşa cum era de prevăzut după semnalele de la începutul verii, a întrecut chiar şi cele mai negre supoziţii în ce priveşte rezultatele la „numărătoarea bobocilor” (mă refer desigur la examenul de bacalaureat), devenind – precum un bulgăre rostogolit la vale – un eşec atât de răsunător, încât poate că dacă cineva s-ar fi gândit să îl înscrie, ar fi fost demn de a figura în Guinness Book.

De ce să figureze acolo doar cel mai lung cârnat sau cele mai multe clătite înghiţite pe nemestecate…de fapt nici nu are importanţă la ce se referă acele recorduri – multe dintre ele cât se poate de stupide – dar care se reduc de fapt la adjectivele de genul: „mare”, „mult” şi „tare”. Adică cele ce exprimă esenţa filozofiei unei societăţi de tip consumist, în care sensul lui „a fi” a fost înlocuit cu „a avea”, astfel că oamenii se străduiesc de timpuriu să devină, „să fie” prin dezvoltarea reflexelor haptice, agăţându-se, înşfăcând, acaparând, palmând, ingurgitând.

Astfel că aceste adjective au devenit adevărate stereotipuri verbale ale societăţii noastre. „Eşti mare, mă!”, „E tare tipul, beton!” – auzi fără să vrei trecând pe stradă, în conversaţiile din jur, încropite din tot mai puţinele cuvinte ce alcătuiesc vocabularul utilizatorilor de toate vârstele, cuvinte deja pe cale de a fi şi ele înlocuite cu onomatopeele emise pe diferite tonalităţi.

De parcă odată cu noua tehnologie care a miniaturizat componentele electronice, s-a miniaturizat(mai degrabă atrofiat) devenind aproape microscopic şi vocabularul. E o modă trecătoare, vor sări în apărare unii, încercând să minimalizeze, dacă nu chiar să ignore efectele…”modei”. Din păcate nu doar o modă.

Ca şi cum nu s-ar şti că nimic în această lume nu rămâne fără efect. Şi dacă ar fi să rămânem cu exemplele la domeniul modei, cine nu ştie că dacă poţi prea mult timp pantofi prea strâmţi şi cu toc foarte înalt, te alegi în timp cu monturi, ca hainele din materiale sintetice sunt iritante pentru piele, putând favoriza apariţia alergiilor, etc. Dar cu moda (modele) sociale, cum rămâne ? Care este efectul lor, cum influenţează ele dezvoltarea psihică a copiilor? Este ştiut că ei vor face nu „ce zice popa” ci doar „ce face popa”. Şi care îi sunt modele oferite?

Sunt falsele valori deversate pe toate canalele mass-media care popularizează cu sârg modele ce pot sta sub deviza reclamelor a căror esenţă ar fi că nu este necesar nici un efort, oricum lucrurile se rezolvă de sine, că în general lumea este un fel de uterus preocupat doar pentru a satisface nevoile oricui, care nu trebuie decât să ceara… sau (nu-i aşa?) nici măcar atât.

Flashuri derutante în care alternează imaginile gibonilor cu bâte, smartpfones şi jeep-uri, ce par să fi dobândit pe căi oculte cornul abundenţei, alternând cu cele în care unii(nu puţini) se lamentează că lumea, ţara, nu le-a oferit nimic – ideea de a oferi şi ei ceva ţării lipseşte cu desăvârşire şi este firesc să fie aşa dacă, de sus, consemnul este:”muşcă şi fugi” – se derulează ispititor sau stupefiant sub ochii copiilor născuţi în această societate în care impactul audio-vizualului are un rol covârşitor.

Aceste false valori au mutilat deja şi sufletele multor adulţi, care sunt gata oricând să dea pe mai puţin de treisprezece arginţi, pentru binele de moment, până şi viitorul fiilor lor. Şi totuşi, cine le-ar putea sta alături tinerilor cu un sfat, ajutându-i să discearnă de timpuriu între ceea ce este rău şi ceea ce este bine, între ceea ce le-ar fi util şi ceea ce le-ar fi nociv?

Părinţii mult prea prinşi într-o goană epuizantă pentru câştigarea existenţei, profesorii nemotivaţi, sau politicienii, de fapt neinteresaţi din motive lesne de înţeles de susţinerea unei clase mijlocii bine instruite?

Şi-atunci, nu rămâne decât alternativa propriei experienţe din care aceştia să înveţe(dacă mai pot şi mai ales cum pot) să deosebească răul de bine.

 

Într-un cunoscut basm pentru copii – Pasărea nemaivăzută – se povestea cum un gânsac, plimbându-se şi privind spre alte păsări, a fost foarte impresionat de creasta cocoşului, de gâtul lung al lebedei, de picioarele cocostârcului, aripile ciorii şi pliscul pelicanului a devenit cam nemulţumit de propria înfăţişare şi şi-a dorit sa fie la fel ca ele. Aşa că le-a rugat să-i dea la schimb tot ce-şi dorea. Numai că acest schimb l-a transformat într-o pasăre inabilă să se descurce în viaţa de zi cu zi, aducându-l în postura de a fi cât pe ce să devină victimă roşcatei sale vrăjmaşe – vulpea. Astfel, într-un final fericit, gâscanul este scăpat de consoartele sale gâştele şi rămâne să mediteze la ceea ce a învăţat din această experienţă.

Dar pe mulţi dintre „bobocii” acestui an, se pare că n-a mai avut cine să îi salveze, aşa că au devenit victimele nepotrivitelor modele, plătind acum – şi nu doar ei ci şi societatea – un nedorit tribut. Aşadar, poate că ar fi de dorit, să nu se mai consume inutil atâta energie, cătând vinovaţii în stânga şi-n dreapta, pentru că doar „cel care este fără păcat poate să ridice primul piatra”!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *