Povestiri magice, Fanus Neagu

De Viorel Coman

Cu volumul “Fănuş Neagu – Povestirile magice”, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2011, 328 de pagini, criticul şi istoricul literar Viorel Coman iniţiază o analiză responsabilă, echilibrată şi competentă a literaturii scriitorului Fănuş Neagu, între omagiu bine temperat şi detaşarea rece, cinstită şi altruistă, ferită de orice partizanat local; un eseu amplu şi orgolios despre opera literară a unuia dintre ultimii reprezentanţi ai generaţiei de scriitori români, care au ştiut să înoate în contra curentului unei ideologii aberante şi păguboase, fără să accepte vreun compromis, nici măcar unul de circumstanţă.

Analiza operei artistice a lui Fănuş Neagu are şi eleganţa ceremonioasă a sacralului, pe un portativ inconfundabil, cu elemente şi particularităţi venite şi dintr-un respect nedisimulat pentru valoarea operei literare fănuşiene în ansamblu. Viorel Coman oficiază parcă după un canon în tonalitatea impusă chiar de bonomia, fantasticul, fabulosul şi simplitatea genială a sfătoşeniei epice a maestrului. Cunoscător în întregime şi în profunzime al operei şi personalităţii marelui prozator, Viorel Coman a fost atât de fascinat de unicitatea şi muzicalitatea frazării fănuşiene, încât a trebuit să-şi găsească pedala de frână potrivită, ca să nu intre într-un derapaj al copierii modelului; a înţeles că are nevoie de propria linie melodică stilistică, pentru a nu-l dezavantaja pe maestrul şi nici pe sine.

De altfel, Viorel Coman îşi exersase condeiul într-o publicistică în exclusivitate cultural-literară, de la debutul din 1984, în presa brăileană şi nu numai: Înainte, Libertatea, Analele Brăilei, Monitorul de Brăila, Obiectiv – Vocea Brăilei; în revistele Luceafărul, Antares, Porto-Franco, Dunărea, Caiete critice, cu ample cronici literare sau originale şi îndrăzneţe eseuri despre personalitatea şi opera literară a scriitorilor din arealul dunărean: Mihail Sebastian, Panait Istrati, Fănuş Neagu, Constantin Sandu-Aldea, Nae Ionescu, Marcel Gafton, Ilarie Voronca, Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Vasile Băncilă…, sau Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, George Călinescu.

Îşi va cristaliza stilul şi opţiunile pentru marea literatură, după debutul editorial din 2007, cu volumul Drumuri în poveste, Editura Semne, Bucureşti, 445 de pagini – o istorie a receptării operei lui Fănuş Neagu; în acelaşi timp cu albumul Povestea unei vieţi – Fănuş Neagu, o antologare critică necesară evaluării complete a operei marelui prozator. Consacrarea criticului şi istoricului literar Viorel Coman vine repede, trei ani mai târziu, în 2010, cu volumul Corăbii de întoarcere, Editura Istros, Brăila, 260 de pagini, eseuri despre spiritualitatea brăileană, carte care răspunde competent şi orgolios la întrebarea: Există o astfel de Literatură brăileană?

Profesor dr. Viorel Mortu, alias Viorel Coman, este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Volumul “Fănuş Neagu – Povestirile magice” are armonia editorială a unui olé festiv sau grav, graţios sau nestăpânit, sincopat de frenezii critice ale operei literare, în segmentul său cel mai reprezentativ, povestirile, ale inegalabilului Fănuş Neagu, pe un diapazon în La definitoriu în analiza cea mai completă şi demnă de a fi luată în seamă de Istoria Literaturii Române actuale.

Cartea aceasta este, de fapt, al doilea volum din serialul de Istorie literară brăileană, iniţiat de scriitorul Viorel Coman în 2010, Corăbii de întoarcere, un generos compendiu, bine structurat, selectat din teza de doctorat, Fănuş Neagu – un cal troian la ţărmul povestirii, un adagio sentimental, sobru şi maiestuos, pentru cel mai reprezentativ maestru al… artei prozatorilor români contemporani, de după Neculce, Creangă, Sadoveanu…

Cum spuneam mai sus Istoria Literaturii Române va trebui să ia în calcul aprecierile critice asupra prozei fănuşiene, pentru că Viorel Coman a realizat cea mai completă şi pertinentă încadrare în originalitate şi valoare a scriitorului şi a operei sale literare. Meticulos şi responsabil, criticul a făcut şi o statistică riguroasă şi respectuoasă: Fănuş Neagu a scris nouăzeci de povestiri, cinci romane, trei piese de teatru şi 3.000 de cronici sportive, iar “opera sa rămâne, orice s-ar zice, o operă dificilă cu uşile abia întredeschise…” (pag. 11).

Criticul şi istoricul literar Viorel Coman a intuit dificultăţile şi riscul unui astfel de demers analitic pentru a convinge de unicitatea şi originalitatea prozei de câmpie largă, de Bărăgan bântuit de miracole, ca şi de naturaleţea şi omenescul trubadurului genial al limbii române, al metaforei-briliant, povestitorul fabulos din arealul mitic al Dunării de Jos. În această situaţie, alternativa cea mai convingătoare a venit din faptul că stilul inconfundabil rămâne dominanta scrisului eseistului Viorel Coman, cu particularităţi absolut inseparabile de arta oratoriei sale, însoţită de gesturi sobre, cu pauze de efect şi modalităţi baritonale bine temperate.

Viorel Coman scrie cum vorbeşte, în fracul de ceremonie al limbii române literare, cu nuanţări împrumutate pedant din lecturi bine digerate, cu frazări savant orchestrate, atent la detalii în compartimentul figurat al lexicului oarecare, pe care-l înnobilează cu semnificaţii noi, surprinzătoare, elevate, îndrăzneţe, pentru ca să fie pe acelaşi portativ valoric ca al maestrului Fănuş Neagu.

Fraza lui Viorel Coman are rigoarea clasică a sintaxei limbii române literare şi artistice, cu sonorităţi grave de orgă şi capricii punctate de violă-solo, o geometrie gramaticală bazată pe o topică elegantă, cu libertăţi strunite doar dintr-un răsfăţ oratoric, însoţit de gesturi, de o gestică de actor de teatru clasic englez, pe partituri dramatice de Shakespeare, în niciun caz de Molière.

Este, de fapt, un alt tip de omagiu adus marelui scriitor şi un respect nedisimulat pentru opera sa literară, iar vorbele mari şi eleganţa stilului criticului literar erau nu numai necesare ci şi obligatorii pentru calitatea actului artistic promovat de Fănuş Neagu. Neaoşismul verbal sau populismul interpretării, dacă mă pot exprima aşa, ar fi dăunat grav aprecierii şi perceperii literaturii fănuşiene, iar la caratele metaforei sale era necesar un stil pe măsură, la fel de elaborat. Ar fi fost la fel de păgubitor şi de vulgarizator ca analiza unei simfonii beethoveniene sau a unui Capriciu de Paganini cu mijloacele de percepere verbală a manelelor sau a hip-hop-ului.

Maestrul limbii artistice şi literare, Fănuş Neagu, a publicat cronici sportive în reviste de cultură, adevărate perle de limbă română artistică şi literară, citite şi de cei care călcau mai des pe stadioane decât întârziau prin biblioteci.

Demersul critic al analizei eseistului Viorel Coman a fost pe măsură, realizat încă de la structura editorială a cărţii sale, când a direcţionat atenţia cititorului prin caracterul programatic al capitolelor: Timpul Bărăganului, Criza magicului, Omul în istorie, Mrejele magicului, Dincolo de magic, Revelaţia magicului, Voluptatea magicului, De nu s-ar povesti…, ca un laitmotiv obsedant, fără “portiţe” de evadare a cititorului nici măcar spre alternative proprii, ca un tabu de protecţie a sacralităţii afirmaţiilor. Din aceste motive, ca şi din alte câteva, eseistul Viorel Coman ar putea fi receptat ca un orgolios, de fapt aşa şi este, şi nu-i stă rău deloc, dar are drepturi rezervate asupra operei omnia fănuşiene.

Şi, chiar are argumente din capul locului, când afirmă că povestirile lui Fănuş Neagu marchează o… geografie literară a Sudului, dominată de Bărăganul cumpenelor de fântână, secetă şi ciulini rostogoliţi bezmetic de vântoase antagonice; câmpia vastă a Dunării de Jos şi a Bălţilor Brăilei, izvoare de legende şi mituri, cărora marele povestitor, coborâtor din moldoveni iluştri, le-a adăugat aura inconfundabilă a graiului muntean şi a temperamentului aprig al cojanului din câmpia largă: “Panait Istrati, împreună cu Vasile Voiculescu…, şi Fănuş Neagu mută placenta ficţiunii româneşti din nordul moldav, în sud, formând acea literatură a câmpiei…” (pag. 8).

Aprecierile neavizate, simpliste, minimalizatoare prin excesul de metaforită, chiar entuziaste şi bineintenţionate, şi riscând să alunece spre ticuri şi accente de o singură tonalitate epico-expresivă, i-au deturnat valoarea şi specificitatea artei narative a lui Fănuş Neagu, iar Viorel Coman afirmă net, categoric:

“De la Arghezi încoace, niciun alt scriitor român nu a mai purtat o bătălie literară pentru apărarea purităţii limbii române…; Fănuş Neagu optează pentru povestire, specie literară aparent dezavantajată în raport cu romanul…” (pag. 9). Viorel Coman nu uită să evidenţieze statura demnă a prozatorului Fănuş Neagu, care a evitat instinctual dar şi programatic capcanele proletcultismului, mai ales că tocmai atunci se producea debutul său literar, după experienţa Şcolii de Literatură şi după modelele eşuate de aderare la corul oficial dirijat de Al Toma et. comp.

Pornind de la aserţiunea că “povestirea este vocaţia fundamentală a firii” marelui scriitor, Viorel Coman păstrează permanent similitudini între literatura lui Panait Istrati şi Fănuş Neagu, pentru că “amândouă formează o saga brăileană”, vorbind despre un timp al Bărăganului, pe care abia de-l luaseră în seamă un poet moldav, Vasile Alecsandri, şi un prozator muntean, Al. Odobescu.

Cititor atent şi bineintenţionat, Viorel Coman analizează meticulos şi responsabil tematica şi unitatea structurală a celor 90 de povestiri fănuşiene, după o partitură de-o mare diversitate epică şi-ntr-un crescendo narativ, adunate într-un tutti orchestral:

“Povestirile lui Fănuş Neagu au o evidenţă structură simfonică” (pag. 42), deşi pare dispus, riscând dezacordul, să-i evidenţieze geniul povestirii din antagonii şi capricii stilistice: “Paradoxal, dar Fănuş Neagu nu caută în povestiri diversitatea tematică, aşa cum am fi tentaţi să credem la un scriitor de forţa şi vitalitatea sa, ci formele, reluate sisific, din ce în ce mai rafinate, care să ducă fiecare temă spre capodoperă” (pag. 43).

Este limpede că Viorel Coman admiră nedisimulat canonul epic al povestirii, chiar dacă se va apleca cu aceeaşi responsabilitate şi competenţă analitică şi asupra romanului sau a publicisticii literare ale lui Fănuş Neagu. Un orizont epic stabilit în limitele magicului, cu argumente sentimentale doar, i-ar fi îngustat aria diversităţii operei lui Fănuş Neagu şi, în această ipostază incomodă până la urmă, l-a determinat pe critic să procedeze la analiza gospodărească a tuturor povestirilor şi să realizeze o ierarhizare valorică convingătoare, deşi nu lipsesc preferinţele şi o orgolioasă încercare de a plusa pe “asul” din mâneca de rezervă a ipostazelor operei literare fănuşiene: romanul, teatrul sau publicistica. Dar, fiecare povestire, din selecţia celor nouăzeci, se constituie în argument, iar magicul se recompune, mereu altfel, pe o linie melodică constantă prin soluţia narativă, cu variaţiuni de orgă în catedrala stilisticii fănuşiene.

Magicul este surprins de Viorel Coman ca un lait-motiv epic al prozei scurte fănuşiene, lăsând să se înţeleagă că n-ar fi existat în codul genetic al inspiraţiei prozatorului decât ca o reverberaţie a nevoii de a-şi explica nedumeririle, spaimele, derutele şi neliniştile omului simplu din spaţiul veşniciei de care vorbea Lucian Blaga. Voluptatea magicului, dincolo de titlul unui capitol al povestirilor, decurge în analiza lui Viorel Coman dintr-o frenezie a simţurilor, a bucuriei pure, provocate de o ploaie benefică pentru recolta speranţelor ţăranului din povestirea “Din senin, din iarbă verde”: “Cresc în el şi bucurie, şi putere, şi frenezie. Totul este vibrare, foşnire, chemare” (pag. 234).

Magicul, ca stare de spirit, are în povestirile academicianului Fănuş Neagu dimensiuni geografice şi coordonate istorice, etnografice şi etos, pe care criticul încearcă, elegant şi, mai mult ca să nu-şi audă vorbe, să le compare, prin apropieri şi similitudini, cu universul literar comun, “o literatură a Bălţii Brăilei”, la Panait Istrati sau Mihail Sadoveanu, ori prin extindere la Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu: “Dacă este să remarcăm o evoluţie a temei, se impune trecerea de la pitoresc şi decorativ la dimensiunea mitică” (pag. 155).

Dincolo însă de tema majoră a magicului, Viorel Coman remarcă faptul că FănuşNeagu s-a aliniat scriitorilor români, talentaţi şi inteligenţi, care au ştiut să valorifice artistic geana de libertate ideologică a deceniului obsedant şi propune în unele povestiri “invazia absurdă a istoriei în viaţa omului, exprimată prin deportări, puşcării, supuneri şi nesupuneri, condamnări la moarte şi execuţii” (pag. 126). Ca orice exeget al unei opere de autor, eseistul Viorel Coman manifestă şi el un fel de idolatrie de fan, dar ştie să-şi pondereze impulsurile afective printr-o echilibrată frazare cu sincopate variaţiuni şi arpegii de coloratură în gamă vivace şi în coda decente: “…un scenariu de adâncime, mult mai complex şi grav, în cheie magică, ce dă o cu totul altă dimensiune realului” (pag. 159).

Profesorul dr. Viorel Mortu, alias Viorel Coman, şi-a conceput teza de doctorat, din care face parte şi volumul de faţă, despre opera omnia a celui mai iubit dintre “frumoşii nebuni…” ai literaturii române postbelice, asumându-şi riscul de a fi acuzat de “patriotism local”, cu cerbicia şi habotnicia de altădată a creştinilor sacrificaţi în arenele publice, poate şi pentru că literatura română contemporană este pândită de pericolul unui derapaj moral, datorită celui mai imoral atac la clasici, ca Fănuş Neagu, Marin Preda, Zaharia Stancu, Nicolae Breban…

Sigur, există în pledoaria criticului Viorel Coman şi accente vivace de încadrare a marelui prozator într-o aură de “gargantua” balcanic, desenat rabelais-ian, cu tendinţe de punere în umbră a operei literare prin exacerbarea personalităţii telurice, de zeu puternic ameninţând viaţa copiilor săi literari.

Sau, poate că tocmai această ipostază, măgulitoare dar incomodă, a marelui scriitor a vrut să risipească eseistul şi să ofere imaginea unui OM mare, mare, mare şi cu un suflet pe măsură. Posibil!

Scriitorul Viorel Coman îşi ia măsuri de protecţie în oricare dintre ipostazele în care vrea să-şi prezinte personajul şi are la îndemână un stil ireproşabil, inconfundabil, din care rezultă ecoul unor lecturi îndelungate şi o tehnică a discursului convertit în arta de a vorbi şi, mai ales, de a scrie, într-o manieră originală, cu impact emoţional, artistic neapărat.

Criticul Viorel Coman are disciplina profesorului obişnuit cu rigoarea şi cu argumentaţia, exclude eşecul, ocoleşte diplomatic incertitudinea, acceptă altruist contradicţia şi-şi protejează personalitatea erudită printr-o limbă română elegantă, îndelung şlefuită şi trecută prin filtrul zăbovirii în bibliotecă.

Cu volumul “Fănuş Neagu – Povestirile magice”, stilul eseisticii scriitorului Viorel Coman are limpezimea şi răcoarea izvorului de munte, care parcurge trepte de cristalizare prin şlefuirea sensului metaforic, după ce a parcurs frecuşuri şi prăvăliri semantice din crestele înalte până la adunarea potolită din câmpie.

Fraza este amplă şi armonioasă, dezechilibrată aparent, şocant, de cuvântul-concluzie, care poate însemna orice, chiar altceva decât a vrut să demonstreze, şi aceasta doar de dragul de a nu deturna sensul, valoarea operei literare spre derizoriu. Rareori riscă virtuozităţi de topică modernă şi atunci doar în intenţia de a sublinia, de a persifla, chiar de a ridiculiza pedante formule de tehnică literară, între stângăcii flagrante şi limbaj vulgar, întâlnite mai ales în poezia de ultimă generaţie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *