Particularitatile manierei artistice ale marilor opere

Pentru un pictor nu este nimic mai dificil decât să picteze un trandafir. Pentru a reuşi, el trebuie să uite toţi trandafirii care au fost pictaţi până atunci. (Henri Matisse, celebru pictor francez)

Creaţia artistică se desfăşoară întotdeauna în tăcere, fiindcă este o zămislire de durată, căreia îi urmează focul naşterii. Opera de artă capătă, după momentul final, viaţa ei proprie, o viaţă care stabileşte ierarhiile şi sfidează timpul; în funcţie de valoare, opera sfidează deceniile, secolele, ori mileniile. Istoria artei abundă de mii de exemple în acest sens. De la sculpurile Greciei antice, ale lui Fidias şi Praxiteles, la picturile Renaşteii italiene, ale lui Boticelli şi Leonardo, patrimoniul cultural al omenirii, spiritualitatea umană, aceea care face diferenţa dintre om şi alte fiinţe ale Pământului, este plină de mărturii de excepţie ale gândului omenesc frumos întruchipat.

Într-un context european de creaţie şi schimburi de valori artistice, creatorii români nu puteau face vreo excepţie prin tăcere sau absenţă. Arta este tăcere, dar nu tăcere până la capăt şi nici lipsă la apel. După naştere, opera de artă îşi urmează propria ei traiectorie prin muzee, galerii de artă, expoziţii etc. Valorile apar şi se impun; timpul le cerne şi indiferent de intemperiile politice sau economice artele triumfă în felul lor, prin perenitate, prin ascendenţă morală în faţa oricărei activităţi omeneşti, prin ideal împlinit. Artele triumfă în felul lor absolut, superior şi necruţător cu impostura.

Relativitatea apariţiei creatorilor de frumos este dată, din păcate, şi de condiţiile sociale, de contextul politic şi material în care creatorii se manifestă prin gând şi faptă luminoasă. Marcarea vieţii artistice de către factorii politici şi economici merge până la consacrarea sau desfiinţarea actului artistic.

Istoria artei ne stă la îndemână cu exemple ilustre de mecenaţi de tipul familiei florentine de Medici, secolele XV-XVI, din care se desprinde prin proeminenţă în politică, diplomaţie, dar şi în susţinerea artelor, Lorenzo il Magnifico.

Exemplele pozitive şi constructive care au ajutat la edificarea spiritului în diverse epoci istorice pot continua, dar şi opusul lor este la fel de valabil şi de vizibil în sinuoasa evoluţie a artelor frumoase.

Demersurile noastre ţintesc evidenţierea valorilor naţionale şi mai ales a celor brăilene, mergând din aproape în aproape şi de la simplu la complex.

Am amintit doar aşa ca pe o boare malignă, pericolele de care este pândită afirmarea artistică a oricărui creator, fie el de oriunde, dar din analiza istorică a unor momente de afirmare artistică a rezultat că mai greu decât românii, în spaţiul lor geografic, nu se afirmă nimeni şi nicăieri în plan artistic, literar, ori muzical.

Cum ar fi ajuns Panait Istrati mare scriitor fără sprijinul francezului Romain Roland? Ar fi rămas poate doar un jurnalist angajat, în stare să moară pentru adevărul muncitorilor de pe cheiurile Dunării, şi un martor al epocii sale doar prin nişte notiţe şi încercări literare nefinalizate? Cu certitudine, fără un sprijin decisiv, nu ar fi intrat cu povestirile şi romanele sale în loja de catifea tivită cu fir de aur a literaturii franceze.

Cum şi-ar fi dus talentul vocal la perfecţiune şi la deplină afirmare în conştiinţa muzicală a lumii, Hariclea Darcle, dacă nu ar fi plecat să studieze şi să cânte la Paris?

La fel, Johnny Răducanu, pianistul şi compozitorul de jazz, dacă nu ar fi uimit prin pasiune şi măiestrie Parisul, Amsterdamul şi New York-ul?

Pe aceşti oameni mi-i închipui în momentul plecării din Brăila. În sufletul lor ardea talentul, ardea dăruirea, dar poate şi teama de eşec. Ei nu şi-au lăsat drum de întoarcere. Aşa arată cerul celor prea plini de dăruire artistică, dar şi dornici de succes!

Un important pictor şi colecţionar de artă actual, Vasile Parizescu, a păşit în această lume în anul 1925, la Brăila. După clasele primare făcute în oraşul natal, a urmat o şcoală tehnică militară, apoi, ca mai toţi intelectualii locului, a plecat la Bucureşti, unde a studiat Filologia şi Facultatea de Mecanică din cadrul Academiei Militare. A lucrat în armată, achitându-se cu brio de toate sarcinile, de-a lungul unei întregi cariere, ajungând până la gradul de general de brigadă.

Însă recunoaşterea valorii artistice şi-a adjudecat-o în baza celor peste 300 de tablouri vândute unor colecţionari de pictură din întreaga lume.

De asemenea, picturile sale au fost expuse în galerii de artă prestigioase din Paris, Viena, Roma, Moscova, Tokio, Osaka etc.

Este fondatorul şi Preşedintele Societăţii Colecţionarilor de Artă din România.

Într-un album de pictură, artistul mărturiseşte: În viaţă m-am condus după principiul: nu aştepta niciodată răsplată. Singura şi adevărata răsplată este satisfacţia muncii tale.

Criticii de artă au scris elogios despre opera sa. Profesorul şi scriitorul Constantin Ciopraga surprinde într-un mod excepţional esenţa artei picturale a maestrului Vasile Parizescu:

Solar, aproape mediteranean, cu voluptăţi delicate de poet al naturii – sub semnul spiritualului – pictorul vibrează, traduce cromatic, şi mai ales, sugerează bucuria de a exista… Ceva indicibil, greu de pus în cuvinte, exprimă la Vasile Parizescu un complex sentiment al timpului, în modulaţii totdeauna luminoase.

Autorităţile locale brăilene i-au recunoscut prodigioasa carieră artistică, răsplătindu-i munca şi talentul prin acordarea titlului de Cetăţean de Onoare al municipiului Brăila în anul 1966.

Despre Gheorghe Naum, (1907 – 1968) vom scrie detaliat într-un articol viitor. Pictorul şi gravorul G. Naum a studiat pictura cu maeştri consacraţi din Bucureşti, după care s-a întors în urbea natală; aici a pictat şi a expus operele sale la galeriile locale, dar şi la galerii naţionale şi internaţionale. Lumea picturilor şi gravurilor sale reflectă specificul oraşului de la Dunăre, cum ar fi viaţa din portul Brăila, munca hamalilor din perioada interbelică, peisaje din care nu lipseşte fluviul tutelar.

A dus o existenţă discretă marcată mai ales de mari satisfacţii în câmpul artei proprii şi a creaţiilor generaţiei din care a făcut parte.

Galeriile de pictură brăilene amplasate în centrul oraşului îi poartă numele.

Pictorul şi profesorul Hugo Mărăcineanu, brăilean prin adopţie, un excepţional pedagog, creşte tinere talente în cadrul liceului de artă Hariclea Darcle. Ca artist este în permanentă luptă cu timpul. Lucrează mult şi îi învaţă mult pe adolescenţii care au chemare spre artele vizuale. Vede lumea cu un ochi de plastician şi ar face desen şi pictură din tot ce vede, dacă timpul i-ar permite.

Pictura mea nu este senzitivă, ci este mai mult o cale de autocunoaştere, de revelaţie şi deschidere prin Dumnezeu către ceilalţi, se confesează artistul într-un interviu dat în ziarul Adevărul.

Cu un simţ infailibil a descoperit un talent de excepţie în persoana adolescentei Bianca Pârlog din comuna Movila Miresii. Când a fost înscrisă în clasa I la Şcoala de Artă, fetiţa avusese deja o expoziţie de pictură.

Profesorul Hugo Mărăcineanu îşi aminteşte: Nici nu intrase în clasa I, când a vernisat prima expoziţie de pictură, aici, la Brăila. La vernisaj o numisem în glumă artistul analfabet şi fără dinţii în gură!, fiindcă nu ştia încă să scrie şi avea şi câţiva dinţi lipsă.

Până la vârsta de 15 ani, a reuşit să organizeze 14 expoziţii personale în ţară şi în străinătate. Crescând în ani şi urcând drumul anevoios al desăvârşirii artistice a dat inevitabil piept şi cu specificul cel mai românesc posibil al nevolniciei de toate nuanţele. Citez cea mai românească frază posibilă în legătură cu devenirea unui artist: În 2004 a fost invitată să expună la Paris şi pentru că nu s-au găsit cei 5000 de euro necesari, a fost nevoită să renunţe.Ca urmare, atunci când s-a putut, adică în 2007, a plecat la Londra. Această tristă frază despre neputinţa unor autorităţi române este dintr-un articol din ziarul Vocea Brăilei.

Refuzuri din neputinţă, din indolenţă, ori din invidie, cine ştie, a mai întâmpina micuţa Picasso şi după acea dată. Numai că, acum, într-o lume deschisă, în care occidentalii ştiu să culeagă valorile de oriunde, pe Bianca Pârlog nu a mai putut să o ţină nimeni departe de succes, departe de împlinirea idealurilor ei. Lipsiţi de prejudecăţi cum îi ştim şi cum fac ei paradă, englezii cei sensibili la arte, dar şi iuţi de mână, i-au oferit tinerei pictoriţe toate condiţiile de care are nevoie ca să îşi desăvârşească arta. Astfel, pentru Bianca Pârlog, atât de româneasca aşteptare şi incertitudine asupra valorii proprii, nu a mai funcţionat. Marele ei talent a impus-o aici şi în lume. Mai degrabă, invers; în lume şi apoi în România, fiindcă aşa suntem făcuţi noi, pe dos, când este vorba de marile noastre valori.

Atunci când încercam să găsim sponsori pentru a putea participa la concursuri,în România ne loveam de refuzuri. Indiferent ce va fi, nu vreau să mă mai întorc în România. În Londra există şanse egale pentru toată lumea, fără discriminare. La şcoala unde învăţ, spre exemplu, sunt copii veniţi din toată lumea. Nu mai vorbesc de dotările lor, a spus Bianca Pârlog într-un interviu acordat ziarului Adevărul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *