Decalogul dupa Daniel Corbu

În unanimitate recunoscut de criticii contemporani ca fiind una dintre cele mai reprezentative voci ale liricii contemporane, poetul Daniel Corbu, deschide ochii în veacul acesta corigent la visare/unde toamna vine cu genunchii de ceară printre trandafirii de cârpă ai veacului/pe străzile unde nu-i nevoie să fii Iisus/ca să te vândă pe un pumn de arginţi (Călătoriile), pentru că realitatea se sufocă de realitate şi optimismul refuză să o ia de la capăt… acum când Atât de mult lumea s-a schimbat/ maşina bântuie secolul cu gravitate/tone de trotil aşteaptă la gura planetei/toate uraganele vin dinspre tâmple.

O viziune aproape apocaliptică asupra unei lumi, populate cu oameni dar fără de Oameni, în care progresul material este în flagrantă dizarmonie cu progresul spiritual: tot mai puţini se opresc în dreptul inimii, aici în dormitorul comun al imposibilei lumi/unde aşteptarea cerescului semn îngraşă singurătatea/ unde abia am schimbat lasoul cu internetul/unde rătăcim printre bănuţi de lumină ca printre bancuri de peşti ceea ce bulversează şi angoasează NU SE ŞTIE CINE MĂNÂNCĂ PE CINE/CINE ÎNVINGE PE CINE, acutizând sentimentul de alienare al individului care se simte pierdut printre strâmbele oglinzi în care lumea se priveşte surâzătoare, IMPROVIZÂND FERICIRI DE MESCALINĂ.

Asumându-şi cu curaj destinul de a traversa oceanul de praf al lumii (Doamne cât praf o lume de praf), în care singurele repere înscrise pe trecătoarea pulbere par a spune: …FIULE ÎNTR-O LUME FĂRĂ ARIPI/TREBUIE SĂ ÎNVEŢI SĂ DAI DIN MÂINI ŞI DIN PICIOARE! (vocea tatei şi nimic mai inutil decât sfaturile de pe vremea tinereţii, poetul, pe deplin conştient de fragilitatea fiinţei umane, refuză să treacă pe străzi ca un Cain cu mâinile / însângerate mut şi orb ca Dumnezeul acestui veac/refuz toate măştile biletului dus-întors/din jacheta conformismului şi îşi găseşte puterea alegând calea cristică a adevărului izbăvitor (Tu care vrei să ştii totul despre nimic/porţi un adevăr în tine/spune-l până nu te-mprejmuie bezna/escaladează clipa de-acum zgâindu-se la tine/neruşinată ca moartea care dă buzna/ într-o casă cu mulţi copii şi spune: TU).

Parcurgându-i volumele de versuri – un veritabil jurnal al călătoriei sale prin lume – ceva din atmosfera lor, aminteşte de călătoria Micului Prinţ pe planeta Pământ. Călătoria, o adevărată cruciadă de îndoieli pe parcursul căreia învaţă să se înţeleagă pe sine: intru in mine ca într-o ţară cu oglinzi mişcătoare… eu sunt arătarea ciudată care încă din copilărie lucra la-ndreptatul petalelor/erau poate seri lipsite de importanţă/(pe atunci n-aş fi crezut că drumul cel mai lung e spre noi înşine)….cântări despre noi înşine suntem – şi să-şi cearnă esenţa precum îşi cern căutătorii de aur pepita dintre aluviuni:

în mine nenumăraţii îşi agită orgolii/locuim acest trup ca pe-o catedrală/nimic cert nimic previzibil/fiecare o luciditate la pândă/eu vorbesc ei ascultă-n tăcere/eu sărut preajma lucrurilor/ei le sfărâmă cu privirea/eu visez. Cei fără de nume îţi arată dispreţul strălucind ca un brici/eu încerc vanitatea poemului cei fără de chip se retrag într-un surâs. Scriu. Preamăresc nimicul ce flutură-ntre noi, esenţă divină simbolozată de inimă, care îl ajută să facă ordine în haos şi scriind să-l transforme în visare – poezia e haosul condamnat la visare.

Visul inimii sale uşă prin care plec şi mă-ntorc/în fiecare seară devine busola care-l orientează în întunericul singurătăţii: Cândva am spus:cât întuneric în inima celui singur şi-i dă puterea de a transforma în poeme procesele verbale ale tuturor bătăliilor purtate cu mine pentru că …port în spate un rucsac cu fulgere fierbinţi de umilit întunericul…până la urmă tot cuvintele ne apără de cuvinte.

Conştient de apocalipsa de fiecare zi căci: S-au înmulţit mâncătorii de vise proprietarii/zăvoarele trase/încă nu ştim dacă suntem învingători sau învinşi/sau dacă echilibrul poate sluji la ceva ce afectează omul căruia agonic atins de durerea sticloasă a sinelui, sufletul i se destramă în o mie de suflete pitice/şi inima se împarte în tot atâtea inimi mici şi fără putere/şi singurătatea în atâtea singurătăţi asemenea care ard cu flacără mică şi rea.

Poetul – scrib îndrăcit mică instalaţie de visat, alege să-şi ducă cruciada între patru pereţi între două coperte/între două străzi/care nu s-au cunoscut niciodată/între două dimineţi ce-şi flutură batiste/între orgoliul meu de a schimba o lume/dintr-o singură bătaie de limbă/şi un preacurat amurg/între vis şi credinţă între/iubire şi ură/sunt aproape om, crezând în puterea cuvintelor şi asumându-şi povara responsabilităţii de a aşeza peste golgota din suflet, golgota de vorbe: Copleşitoare măreţia golului/pe care urmează să-l umplem/aşezat astfel între imnele stăpânirii de sine/în camera asta unde vorbesc singur/să nu mă uit/soarele negru al cernelii m-apasă.

Versurile sale – inima mea transformată-ntr-o carte, această singurătate/care se-aşterne aproape fără voia mea pe foile albe devin programatice constituindu-se într-un veritabil decalog pentru omul privit asemeni unui Cristofor Columb, navigând spre continentul propriei inimi (Emil Cioran):

Deasupra a tot ceea ce eşti există!/Îmblânzeşte-ţi orgoliul/învinge clipa când nu-ti poţi aparţine şi te izbeşti de zid ca păsările oarbe!/Educă-ţi voinţa! Coboară în suburbiile gândului/neschimbată e lupta dintre bine şi rău/ nu renunţa niciodată la tine/orice om îşi este propria sărbătoare!/ nu te-ndepărta de tine o clipă/ nu săruta frânghia pe care ţi-o întind scamatorii de vorbe şi nu zornăi cuvintele adevărului precum trădătorii arginţii!

Aşteaptă: nu poţi stăpâni ceea ce nu ai încă/şi nu te poţi dărui altora dacă nu te dăruieşti la nesfârşit ţie!/ Deasupra a tot ceea ce eşti există!/Nu renunţa niciodată la tine. Indiferenţa apropie de moarte aşa cum dorinţa te-apropie de păcat/vei întinde mâinile după vise şi îţi vor arunca monede/vei traversa clipe cumplite ca drumurile spre marile abatoare/nu dispera!/Poţi fi înfrânt de propria libertate /nu dispera/ştiu că porţi cuvinte niciodată rostite şi ceva în tine nu poate să tacă/ Slăveşte clipa că înainte şi după tine doamne cât întuneric! (Alte sfaturi de amăgit întunericul).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *