Cutreierand prin vise

Mintea aleargă fără ţintă printre mii de gânduri, răscolind infinitatea sufletului în căutarea unor amintiri uitate, dar inedite. Valuri tulburi şi înaripate se desprind tumultos dintre stâncile ascuţite ale trecutului căutându-şi sălaş într-un loc necunoscut, doar pentru a se odihni îndelung şi a medita la ceea ce a fost cândva. De multe ori cugetăm că trecutul este cel care ne aduce alinare, fiindcă acolo ne regăsim sinele pierdut şi retrăim experienţe unice.

Poate că acesta este şi scopul memoriei, şi anume reţinerea unor fragmente esenţiale din existenţă, ignorându-le pe acelea care au produs multă suferinţă şi durere. Toate gândurile sunt asimilate de o imensă matcă arhetipală şi păstrate acolo într-o sfinţenie desăvârşită, pentru ca apoi să fie eliberate într-o ordine bine ştiută de către Cel care ne dăruieşte nemurirea. Astfel, privind atent în adâncul nostru, în liniştea îngerească a unei nopţi binecuvântate, zărim crâmpeie dintr-o viaţă care parcă nu ne aparţine, dar ne amintim de ea ca şi de o fotografie pe care am mai văzut-o.

Aceste clipe reprezintă mierea din raiul la care visăm din când în când, însă conştiinţa ne înfăţişează o altă viziune asupra viitorului, una deloc încurajatoare, vrând doar să dispară ca şi cum n-ar mai fi fost. Realitatea loveşte cu brutalitate în visele noastre angelice, alungându-le frumuseţea pe alte meleaguri şi lăsându-ne în labirintul vieţii ca pe nişte condamnaţi la tortură. Dezorientaţi, asemenea copiilor care au fost abandonaţi într-un spaţiu necunoscut, căutăm cu disperare un mic sprijin undeva, oricât de departe ar fi. Unii îl găsesc, dar alţii, încă mai rătăcesc pe căi ascunse şi plâng neputincioşi, fiindcă destinul le-a fost potrivnic. Cei mai neliniştiţi nu contenesc să se întrebe de ce omenirea s-a dezumanizat şi noi ne-am pierdut gingăşia spirituală.

Parcă doar ura, dezechilibrul, egoismul şi alte plăgi infernale ne stăpânesc sufletul şi nu mai vedem puritatea şi sfinţenia lunii, a răsăritului de soare, a florii care străluceşte sub greutatea picăturilor de rouă… Toate acestea ni se par desuete, improprii, străine… Culorile şi-au pierdut intensitatea, iar valorile sunt din ce în ce mai greu percepute şi susţinute. Asemenea sălbăticiunilor, trăim doar pentru subzistenţă, lovind în dreapta şi-n stânga pe cei care stau în calea noastră, fără să ne gândim la consecinţe. Existenţa a devenit o competiţie oarbă la care iau parte, fie oamenii fără scrupule, fie cei mai slabi, războindu-se fără milă pentru obţinerea vreunui beneficiu personal.

Din când în când, se năpusteşte asupra nefericiţilor câte o calamitate, şi-atunci conştiinţa deschide un pic ochii cuprinşi de-un somn molipsitor, cerând îndurare oricui le poate aduce un strop de linişte şi uitare. Doar atunci ne amintim că suntem buni din fire, îngăduitori, iertători, cumpătaţi, doar o secundă, şi atât! Însă timpul, necruţător ca întotdeauna, trimite asupra supuşilor săi imposibilitatea de a se căi, fiindcă, obosiţi şi îmbătrâniţi, nu mai au forţa de a redeveni verticali. Încet sau iute, plecăm departe, luându-ne povara vieţii ca pe un ghimpe dezmierdător, uitându-ne în urmă cu tristeţe, poate regretând sau nu cele întâmplate şi sperând ceva… Fiecare cu triumful sau eşecul său, dar cu iluzii aproape identice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *