Realitatea din vis

Oare, pentru ce venim pe lume? Ce-o fi în mintea pruncului care pare atât de inocent şi naiv? Ochii lui sinceri inspiră puritate şi o gândire decentă, aproape sfântă, dar şi compasiune, fiindcă adultul cunoaşte cărarea bătătorită a vieţii, plină de mărăcini şi pelin. Pământul pare sterp şi gol, iar viaţa, un nonsens, ceva ce ne-a fost dat şi care are în consistenţa ei multă amărăciune, iar finalul, poate fi tragic şi extrem de trist. Cât îi trebuie unui om să vadă faţa reală a vieţii? Probabil că unii devin conştienţi de aceasta timpuriu, datorită educaţiei, a profunzimii gândirii, iar alţii, trăiesc dezinvolt, negândindu-se că într-o zi îşi vor privi în oglindă sufletul înecat în micime şi-şi vor deplânge oribila soartă.

Uneori, oamenii se lasă purtaţi de valurile ispititoare ale acestei lumi, ce-i ameţesc prin frumuseţi aparente şi râd, bucurându-se de belşugul care le-a binecuvântat existenţa, considerând că nu le mai lipseşte nimic, fiind pe deplin fericiţi. În clipa următoare însă, totul se năruie, iar speranţa moare odată cu aşa-zisa fericire, lăsând în urma lor doar mâhnire şi o realitate crudă: nimic nu este ceea ce pare! Visăm cu ochii deschişi, iar noaptea trăim revelaţia tainică a sufletului, când mintea încearcă să-şi amintească începuturile unei lumi apuse, o existenţă sub formă pură, limpede şi nevinovată ca inima celor abia născuţi. Atunci plângem pentru că am devenit fiinţe mult prea legate de pământul călcat în picioare cu furie şi am vrea ca totul să fie doar o fantezie, un film odios, cu multiple variante, dintre cele mai înfricoşătoare, asemenea balaurilor cu multe capete veninoase.

Dar, vai, imaginea din vis persistă, iar noaptea se transformă în zi, cu multe himere şi monştri distrugători, ce cheamă la dezordine şi haos. În acele momente, nu se mai distinge binele de rău şi totul e doar un rău îmbrăcat într-un bine înşelător, cu chip de înger căzut şi spăşit. Cum să nu-l îndrăgeşti, când pare atât de verosimil, atât de modest şi serios? Iar el, sapă un hău adânc şi rece, ca o gheenă lipsită de lumină şi căldură sufletească. Nimeni numai are scăpare!

Toţi se prăbuşesc inconştienţi în prăpastia pregătită atât de atent, cu multe detalii importante pentru demonii nemiloşi. În zadar strigăm de acolo, căci nu ne aude nimeni. Suntem pierduţi pe vecie! Ne-am ales locul în care să ne petrecem nemurirea, fără să realizăm că am fost înşelaţi. Cui să-i cerem socoteală? Cărei justiţii să i ne adresăm? Mai are vreun rost?

Acum, închid ochii şi mă gândesc la veşnicia care nu doare, acolo unde ne-am născut demult, dar am uitat, căci am devenit insensibili şi brutali cu noi înşine. Minutele se scurg în voie peste gânduri, şi visul se repetă iar şi iar, cu iuţeala vântului, astfel încât nu mai ştim ce e real şi ce nu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *