Sa ne aducem aminte…

Pentru că se apropie sfârşitul anului, fiecare dintre noi încearcă să fie mai generos, mai iertător şi tolerant, aşa cum ne-au învăţat străbunii, sau o bună parte din ei, că nu toţi suntem urmaşii Romei sau căpitani de vas. De multe ori, dorinţa nu poate evada, ci rămâne închisă în sufletul pârjolit de griji. Şi totuşi, în această perioadă rememorăm amintiri încătuşate într-o palidă uitare, cum ar fi, oamenii care au preţuit valorile şi cultura acestui neam. Cel mai recent nume, Adrian Păunescu, cel care, prin mesajele poetice a răscolit o naţiune întreagă, s-a dus departe de pământul care nu mai are forţa de a se ridica deasupra nimicului. Cu adevărat s-a stins o flacără vie şi a încetat să mai pulseze viaţă arborele uriaş al absolutului din noi, ca un post-scriptum la un intermezzo poetic.

A fost cândva un vuiet de gânduri năvalnice într-o mare agitată şi nemuritoare, secondat de sunetele misterioase ale chitarei din difuzoarele Cenaclului ce l-a zămislit cu atât de multă pasiune, şi care şi-au făcut loc în sufletele miilor de căutători ai adevărului suprem. Adrian Păunescu a fost un simbol inegalabil al cuvântului tăios şi creatorul de linişti împovărate de lacrimile nestăvilite ale celor care nu mai aveau prea multe de pierdut, un român huiduit de cei ce nu l-au înţeles, dar şi – culmea – de cei ce i-au fost părtaşi de generaţie, într-un moment în care, orice vers, orice strofă, nu trebuia să rimeze în blugi şi pantofi sport gen Adidas. Şi Totuşi iubirea… a continuat şi după ce steagul roşiatic îmbibat de sângele martirilor neamului s-a ascuns pe după jaluzelele unor case bântuite de pe Kiseleff, acolo unde orice secundă lipseşte precum lumina din peşteri când vine vorba de libertatea de a spune ceea ce conştiinţa naţiunii cere.

Istoria şi-l va aminti ca pe unul care a presărat curaj în inimile zdrobite în cămara infamiei. Nu ştiu câţi dintre noi cunosc sensul muzicii sferelor fără cuvinte, dar picăturile de calm care se strecoară în viaţa tuturor, au fost cu siguranţă percepute în zilele bune şi rele ale timpului care a trecut, un timp roşu care abia de accepta şlagărul de la 8 la 9 pe radioul naţional. Muzica şi poezia sunt surori gemene, nedespărţite în cazul lui Păunescu, în joia de Cenaclu, când a ştiut să citească printre rânduri istoria care va veni. Aşa a reuşit să capteze atenţia celor cu suflet curat, pe care şi i-a ales ucenici spre a duce în viitor unicul bun care ne-a mai rămas: amintirea.

În ţara aceasta sunt destui oameni cu o gândire îndrăzneaţă, însă îşi dau seama că strigătul lor de trezire spirituală este în zadar şi de aceea îşi conduc singuri destinul către final, fără a mai implica pe cineva în acţiunile lor. Oricum, dacă politica este singura putere în stat, atunci ce rost mai are să construim pe nisip? E ca şi cum am consuma energia electrică cu iluminatul în plină zi, fără să ne gândim la pierderi. Aşa gândesc scepticii, contrazişi de cei care au totuşi curajul insistenţei, în pofida lipsei de interes.

Şi pentru că vreau să aduc aminte de ceea ce a fost, evoc personalitatea lui George Pruteanu, titan al limbii române pure, apărător al gramaticii, lingvistul cu privire fulgerătoare, un român în toată puterea cuvântului, aprig la vorbă când era necesară intervenţia sa. De acolo, de Sus, stă privind – probabil – nemulţumit de aşa-zisa evoluţie intelectuală a literaţilor, a celor cu pretenţii de erudiţi, pe care îi recomandă doar conturile imense din băncile ştiute numai de ei. Adaug aici şi triada Liiceanu-Patapievici-Pleşu, jucându-se de-a arhanghelii culturii scrise din momentul de faţă, fără de care România nu ar putea să respire – vezi Doamne – decât prin plămânul Uniunii şi al Institutului, sub stindardul unei singure edituri, capabilă să reproducă valori după valori, din aburii efervescenţei unui antiromânism vădit.

Acum, educaţia, formarea profesională a unui tânăr învăţăcel nu mai este prioritară, culmea, pentru că nu mai sunt bani la buget. Nici dascălii nu mai vin la şcoală cu zâmbetul pe buze, ci doar din simţul datoriei şi pentru bruma de salariu care a mai rămas. Mai vorbeşte cineva despre ideea de performanţă? Mai îndrăzneşte careva? Probabil că acela care s-ar încumeta să facă aşa ceva o să primească doar huiduieli şi nimic mai mult.

Acolo unde sunt doar lipsuri, văicăreli, bâlbâieli şi pleonasme, nu există performanţă, nici măcar o stare de normalitate. Unde sunt maeştrii cuvântului? Sigur stau ascunşi pe undeva aceia care mai cred în corectitudinea gramaticală şi în limba literară fără influenţe negative. Le este ruşine de ceea ce aud la televizor şi văd în scrisorile de intenţie, redactate în grabă şi fără logică. Unde sunt interviurile captivante cu oamenii de valoare, care au ceva pertinent de spus în orice privinţă şi pentru care limba română este sacră?

Nu sunt căutaţi, nu sunt invitaţi să poarte dialoguri şi poate că e mai bine aşa. Nu oricine e în stare să conducă un duel lingvistic cu un om pentru care nimic nu e de neînţeles. Nimic nu e mai trist decât pierderea propriei conştiinţe şi privirea lăsată în jos cu dezamăgire pentru că au apus vremurile. Iar vremurile lasă urme adânci nu numai în conştiinţa neamului, dar mai ales alterează viitorul naţiei în cel mai pur sens cu putinţă.

Mulţumesc şi cu această ocazie d-lui Funeriu pentru participarea domniei sale la cortegiul învăţământului românesc, pe anul 2010, de care s-a ocupat cu multă pricepere, ca şi predecesorii. Decât să fi mers prin Japonia, pentru nu ştiu ce proiecte, mult mai concret era să treacă Nistrul, da, da, şi să fi văzut acolo, pe viu, cum profesorii limbii române îşi fac datoria pe ruble, cu flacăra lui Grigore Vieru în suflet, el însuşi un mare suflet, care a trecut la cele sfinte fără să mai fi apucat să-şi vadă românii sub aceeaşi stemă.

Acei profesori sunt maeştrii cuvântului, ce îşi fac meseria cu conştiinciozitate şi devotament, într-o linişte perfectă, linişte pentru că nu trebuie să se audă nici la Bucureşti şi nici la Moscova. Adevăraţii profesori români îi găsiţi, domnule Funeriu, la Slobozia de Nistru, Bender, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Râbniţa, Kamenka, nu în capitala României, batjocorită şi infectată de englezismele fără noimă ale unor gânditori de cartier, ce şi-au întins prin feudalele lor pretenţii, tentaculele buboase prin intermediul mass-media, acaparând o întreagă istorie literară şi un sistem de învăţământ cu pretenţii până nu de mult.

Sunteţi prea mici, domnilor miniştri, atât de mici că nici istoria nu vă va reţine numele, sau măcar porecla, că atât de abramburite vă sunt ideile cu miros de UE pe care le prezentaţi drept soluţii prin fel de fel de comisii şi paracomisii ce le prezidaţi cu o impecabilă teatralitate de parcă sufletele nu vă pot fi tulburate şi de variante.

Am dat de nenumărate ori vina pe limbă, pe limba engleză care uniformizează gusturile celor tineri, îmbolnăvindu-i cu false pretenţii de extrem occident, promiţându-le o Americă şi o Anglie precum un fel de buric al pământului, cu toate că, tot America şi tot Anglia sunt ţările care îşi reduc proprii cetăţeni la nişte simpli cobai, urmărindu-le orice pas, orice cont, orice e-mail, orice dumicat, în general orice intimitate.

Că şi România a apucat pe un astfel de drum, se ştie… se ştie că totul trebuie interceptat, că doar suntem o naţiune de mercenari, cu trupe prin ţări cu care nu am avut niciodată un conflict militar. Dar dă bine, că sub auspiciile unei goane mondiale după terorişti ascunşi sub drapele cu semilună, îşi fac de cap teroriştii financiari care au împânzit lumea cu steaua lor suprapusă, într-o goană permanentă după conflict. Blestemat popor, ce mai!

Şi îmi mai aduc aminte… uite aşa… precum cântecul acela cutezător, cu „noi în anul 2000/când nu vom mai fi copii (…) toate visele-ndrăzneţe/în fapte le vom preschimba”, ce sună atât de clar, dar şi de strident, că până şi timpului îi vine să stea în loc şi să se minuneze de avântul pe care societatea multilateral dezvoltată a dus România pe cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres. Pe cerul simbolic de un albastru ce rivalizează cu drapelul UE, cel ce flutură prin faţa tuturor primăriilor fără buget, nici stelele nu mai sunt verzi, ci galbene, dar nu galbenul acela al holdelor mănoase, ci unul bolnav, hepatic… precum un foc ce ciupeşte somnambulic toată această cohortă politicianistă de factură fanariotă ce şi-a stabilit de vreo douăzeci de ani cortul pe malul Dâmboviţei.

Stăm cu capul meditativ cuprins între palme precum un hamangiu, forma ciudată a unui element gânditor, devenit peste noapte simbol al tuturor premoniţiilor la nivel naţional, adulmecând ritmurile unei secol XX ce s-a vrut unul al conflagraţiilor mondiale şi fără să vrem ne punem fireasca întrebare: Oare cum ar fi arătat ţara dacă ar fi avut capitala la Iaşi sau Cluj? Mai gândiţi-vă şi voi, că doar timp avem… şi amintiri, pardon!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *