Ganduri…

De ce trăim doar pentru ziua de mâine? De ce ignorăm trecutul şi ne gândim numai la viitorul foarte apropiat?

Omul nou e preocupat de grijile sale fireşti, care îl ţin înlănţuit ca pe un sclav. Din păcate, moartea pândeşte la orice colţ, iar omul consideră că nu este important sau e prea devreme să se întrebe când va trebui să părăsească această lume. Dureroasă este pierderea părinţilor, a copiilor, a celor dragi şi, probabil, o astfel de suferinţă nu va dispărea niciodată, măcinând sufletul cu insistenţă, până când îi va slăbi credinţa. Un asemenea moment trist are puterea să ne trezească la realitate. Dacă toţi am fi conştienţi de iminentul sfârşit, poate am alege să fim călugări, dorind cu orice preţ să ne salvăm sufletul de la moartea veşnică, iar planeta s-ar depopula. Cine ştie?

Omul e liber să gândească şi să facă ce vrea. De aceea suntem atât de diferiţi, iar căile pe care le urmăm, nenumărate. Privită de sus, omenirea e un amalgam de sentimente, de multe ori confuze şi false. Nu ne mai regăsim! Ne-am pierdut cândva sinele şi acesta rătăceşte deprimat cine ştie pe unde. Şi totuşi, care e rostul vieţii? Ne luptăm să existăm şi facem tot ce ne stă în putere să ne asigurăm un trai decent, să le oferim copiilor un nume, precum şi o zestre materială şi spirituală. Dar atât? De ce nu suntem mulţumiţi? De ce simţim că lipseşte ceva? La un moment dat, ne-am fi dorit să mergem pe alt drum, dar am ezitat şi acum e prea târziu. Unii găsesc forţa să schimbe cursul vieţii, dar oare, găsesc ceea ce caută? Sau doar colindă pământul în lung şi-n lat, aşteptând scurgerea vremii?

De multe ori ne surprindem spunând: Abia aştept să treacă anul acesta! Cât de naivi suntem! Într-adevăr, mâine nu va mai fi la fel, însă care este preţul unei asemenea dorinţe? O existenţă irosită în zadar, fără consistenţă, lipsită de sens, umbrită de nelinişti înfiorătoare, zguduită de lipsuri de tot felul. Ciudat e pentru cei care ar vrea să-şi încheie firul vieţii, considerând că degeaba mai trăiesc într-o lume în care se simt străini sau cred că s-au născut numai pentru a muri timpuriu. Oricum am gândi, sau dacă am cugeta profund, cu siguranţă toate acestea nu ni s-ar părea exagerate. Tocmai liberul arbitru ne dă impulsul de a zbura metaforic dincolo de graniţele normalului şi de a explora sentimente neînţelese şi absurde.

Cât de fragile sunt gândurile, dar atât de puternice! Întocmai ca o licoare letală ce fierbe de furie şi neputinţă, ce strigă fără glas şi ecou, străpunzând iureşul tăcerii şi cuibărindu-se într-un foişor de vise spulberate în van. Vibrează în noi sensibilitatea unică a vieţii, ucigându-ne dorinţa de a duce cât mai departe fluxul nestăvilit al bucuriei de ceva simplu şi puţin, peste care se aşterne cenuşa întunericului ameninţător şi plânsul înnăbuşit de înger căzut. Rugile devin tot mai firave, pierzându-se într-un abis alunecos, îngropate în valuri nepereche şi pustii.

Aşa ne purtăm poverile existenţiale, care se înnoiesc mereu, pe măsură ce timpul îmbătrâneşte. Cădem sfâşiaţi de propriile gânduri, lăsând în urmă praful nimicitor al suspinelor legănate de vântul asupritor al zărilor apuse. Ne vom aminti regretele?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *