„Neamul si Babilonia”

Cu volumul de eseistică “Neamul şi Babilonia”, editura “România în lume”, Bucureşti, 2009, 322 de pagini, George Apostoiu îşi completează… portofoliul de scriitor de atitudine manifestă în cultura şi literatura română, după debutul publicistic din 1967 cu studii şi articole la revistele “Contemporanul”, “România literară”, “Luceafărul”, “Cultura”, “Timpul”, “Naţiunea”, “Sud”… Face primii paşi în “marşul triumfal” spre marea literatură, cu traduceri din franceză, belgiană, literatura francofonă, în paralel cu activitatea de funcţionar superior în aparatul Ministerului de externe, cu misiuni diplomatice la Paris – UNESCO şi Uniunea Latină, Bruxelles, Luxemburg, Roma, Moscova, Havana… şi, debutează editorial cu “Mihai Eminescu. Rayonnement d’un genié”, Editura “Minerva”, Bucureşti, 1989; continuă tot cu “Eminescu. Pour le monde latin “, Editura “Europa Nova”, Buc., 2002; “Buongiorno, Italia”, la aceeaşi editură, în 2003; “Un Talleyrand pentru România. Trecut imperfect. Prezent obsedant”, Ed. “România în lume”, Buc., 2006.

“Neamul şi Babilonia” este o carte-pilot pentru un anume gen de literatură, între eseul-protest şi critica literară de conjunctură, în care scriitorul George Apostoiu emite judecăţi de valoare fără să fie acuzat de vreun partizanat impus de “programe şcolare” sau de alăturare la curente literare, pentru că n-a fost profesor în învăţământul preuniversitar sau superior, n-a semnat în rubrici de critică literară la vreo revistă, deşi are opinii de intelectual rasat, cu lecturi făcute cu creionul în mână, şi se implică emoţional apărând puncte de vedere şi orientări ale unei literaturi româneşti, pe care a putut-o compara, valoric, ideatic, chiar patriotic, cu literatura europeană clasică, consacrată, dar şi de avangardă, atunci când reprezenta interesele României ca ataşat cultural în lume.

Şcolit în amfiteatrele “Odobescu”, “Bălcescu” şi “Haşdeu” de la Filologie, cu prelegeri voalat – realist socialiste ale unor profesori universitari de elită ca Dumitru Micu, Ovid Crohmălniceanu, George Ivaşcu, Al. Piru, Ştefan Cazimir, care au ştiut să fenteze cu tact şi inteligenţă ideologia oficială; cu elevate “cursuri speciale” susţinute de Mihai Ralea, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu – Buşulenga sau George Călinescu; cu savante prelegeri de literatură universală semnate de Edgar Papu, Vera Călin; completate cu intervenţiile fulminante despre folclorul românesc ale prof. Mihai Pop şi trecute prin filtrul limbii române literare păstrată curată de argumentele unor lingvişti ca Jack Bick, Al. Rosetti, Boris Cazacu sau Alexandru Graur,… George Apostoiu nu putea să fie de acord cu ereziile şi schisma epico-lirică la Eminescu, Creangă, Caragiale, atac la clasici, şi nici indiferenţa vulgar-provocatoare la opera epică a lui Zaharia Stancu, Marin Preda, aria poeziei unor Marin Sorescu, Ştefan Augustin-Doinaş, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu…

George Apostoiu rămâne în primul rând absolventul Fac. de Filologie, promoţia “George Călinescu”, cu notiţe luate conştiincios şi cu… religiozitate la “cursul special Eminescu” din Amfiteatrul ”Odobescu”, şi nu putea ieşi din cuvântul… maestrului, care cu vocea sa inconfundabilă, nuanţată spre contabil-strident, cu gesturile sale patetice, uşor cabotine, stabilea definitiv şi necontestabil valoarea şi locul clasicilor literaturii române. În consecinţă, elevul de altădată şi apără acum pe marii scriitori români de atacul fără precedent al detractorilor de duzină şi de prost gust cu… ştaif • “Nu este în intenţia mea să calific, să aprob, să contrazic, să amendez”, precizează George Apostoiu în Prefaţa cărţii sale, în spiritul elegant şi… diplomatic al diplomatului de carieră, dar… descalifică puncte de vedere partizan-negative, dezaprobă poziţii denigratoare pentru personalităţile consacrate ale culturii româneşti. “Cartea este una polemică”, afirmă tranşant şi ca să nu-şi audă vorbe, despre “Neamul şi Babilonia”, pentru că “păcatul” recunoscut este pe jumătate iertat, dar aceasta nu înseamnă că s-ar teme de ceva autorul, ci, mai degrabă, invită la un dialog din care rezultă că, într-o democraţie a opiniilor într-un domeniu atât de vulnerabil ca literatura, orice părere are dreptul la o validare rezonabilă. George Apostoiu, eseistul, îşi apără punctele de vedere literare cu aceeaşi nepărtinitoare poziţie a diplomatului George Apostoiu faţă de actul politic internaţional emis de cancelariile de politică externă din orice colţ de lume şi o face cu o maximă şi serioasă precizie a detaliilor, ca un triumf al discursului, fulminant uneori, incendiar alteori, cu un joc complice de perspective dar şi de reveniri la trecut într-o intertextualitate convingătoare.

În această nouă carte a sa, “Neamul şi Babilonia”, George Apostoiu dă verbului său critic un aer de gravitate barocă, pur estetică, cu intermezzo-uri spontane de inteligenţă şi erudiţie, pe care le cantonează într-o eseistică cu particularităţi stilistice între spirit polemic pe de-o parte, obiectiv şi argumentat pe de altă parte, din care nu ştii ce să preferi, ideologul cultural sau criticul rafinat, de gust bine temperat?! De fapt, practică o critică de… atitudine cu ieşiri într-o Agora lipsită de isterizări revendicative sau de propuneri ultimative. Punctele sale de vedere nu sunt… “ţipate”, nu sunt ameninţătoare şi nici măcar agresive în logica desfiinţării adversarilor cu idei contradictorii sau voit provocatoare, ci mai ales subtile, frapante, chiar concesive şi îndemnând la reconciliere. George Apostoiu are logica şi argumentele raţionamentului de bun simţ, probele unei Istorii literare bazate pe tradiţii sănătoase, valoare artistică verificată de rezistenţa în timp, validate de geniu şi talent sau, ca în cazul prozei militante, de obiectivele programatice, poate chiar şi patriotism… desuet ca al scriitorilor revoluţionari de la 1848, Bălcescu, Russo, Alecsandri, Kogălniceanu, Bolliac, Negruzzi.

Categoric, scrie un eseu… de atitudine, de reacţie la o altă atitudine, care se dorea reformatoare în domeniul literar-artistic, un fel de atac la clasici, la clasicii care au rezistat şi altui atac, la fel de nociv şi de agresiv, al proletcultismului de prin anii ‘50 ai secolului trecut, când Al. Toma hotăra destine literare după “revoluţionarul”… “şampania/paştele şi grijania” din “Marea preluare”, în stilul maiakovschian al lui… “nu trageţi, tovarăşi!”

George Apostoiu se implică emoţional, fără să-şi ia măsurile codului de conduită diplomatică, în care s-a format, şi emite idei şi păreri de-o luciditate şi de-un risc fără acoperirea “imunităţii diplomatice”, pe care i-o asigura rangul său profesional. El a citit mult, a înregistrat selectiv, a învăţat… să citească şi, mai ales, să înţeleagă ce a citit, a comparat cu marile culturi europene cultura românească de la Dosoftei, Conachi, Văcăreşti, Alecsandri, Eminescu, Creangă, cu un intermezzo penibil păgubitor şi derutant la Al. Toma, Dan Deşliu, Mihai Beniuc, până la Augustin-Doinaş, Marin Sorescu şi Nichita Stănescu, şi s-a împotmolit în Cărtărescu şi exibiţionismul liric de ultimă generaţie.

În volumul “Neamul şi Babilonia”, scriitorul George Apostoiu analizează, compară, se miră, se revoltă de cele mai multe ori, dar nu dă sentinţe, nici nu oferă “reţete”; alteori, se cruceşte de atâta impostură, impoliteţe, imoralitate, imaturitate, imbecilitate chiar…, într-o lume nebună, nebună, nebună şi, până la urmă crede naiv şi împotriva reticenţei necesare impusă de statutul diplomatului de carieră că lumea poate fi îndreptată prin cultură, prin lectură, prin poezie, mai ales, prin muzică, printr-un tablou de Luchian sau de Grigorescu, printr-un răsărit de Soare, printr-un zâmbet de copil şi printr-un tril de privighetoare sau prin cântecul cucului anunţând ieşitul la arat şi la prăşit de primăvară…

Există în cartea sa şi pusee de atac frontal, când nu acceptă niciun recurs la sentinţe definitive, având la îndemână “litera de lege” a unui cod cultural tradiţional românesc, iar pledoaria sa este inteligent susţinută de argumente livreşti ale unei culturi verificate de timp şi nu de curente literare la modă, efemere sau născute moarte. Această pledoarie are alteori accente inchizitoriale, pentru că, dacă i-ar sta la îndemână decizia, G. Apostoiu ar pune mâna pe bici şi-ar face ordine în ograda literaturii şi culturii române contemporane.

Intensitatea nemulţumirilor sale are coloratura metaforică a unui nou şi incriminator “J’accuse” al unui Emile Zola contemporan, iar prea multele nedreptăţi suferite de literatura şi cultura românească de la proletcultism încoace, ba cu accente mai “catolice” în zilele noastre din partea modernist-contestatarilor, au valenţele unei mai noi “afaceri Dreyfus”, ca eroare literară. Modificând registrul acuzelor, G. Apostoiu se suspectează chiar şi el de adevărul îi pertinenţa revoltelor sale şi se întoarce spăşit şi conciliant spre un… “s-ar putea să fie şi aşa!”, dar tot un “Toma Necredinciosul” rămâne şi-şi îmbracă ezitările şi posibilele accepţiuni, altele decât ale sale, în ironie, persiflare şi zeflemea, pe alocuri, în ciuda stilului elegant, uşor… “scrobit” şi ostentativ distins.

Una peste alta, în cartea sa “Neamul şi Babilonia”, a cincea din palmaresul său editorial, scriitorul George Apostoiu îmbracă… “roba” avocatului apărării culturii şi literaturii române în “cauze” dintre cele mai controversate şi-n ipostaze dintre cele mai vulnerabile pentru un posibil… “recurs în anulare” cu efect reparatoriu, dar nici nu-şi reţine atitudini contestatare, atunci când argumentele bunului simţ nu-s de ajuns. Pledoaria sa, pro, mai ales, porneşte de la expunerea situaţiilor de speţă, în care admite influenţele de mediu, epoca, moda chiar, dar mânuieşte “sabia dreptăţii” cu habotnicia de amvon a predicatorilor intransigenţi şi puşi pe blasfemie. El îşi apără “personajele” reale ale culturii şi literaturii române, victimizate abuziv de cele mai multe ori, pătimaş, mai ales, cu efecte traumatizante de lungă durată pentru receptarea corectă a “crezului” lor artistic.

“Neamul şi Babilonia” se deschide arogant, ostentativ şi contestatar – violent cu “Neo-privitivismul”, un titlu de capitol-şoc construit antonimic pe un trunchi adjectival de contrast, la care s-a alipit un prefix neologistic, neo, şi a rezultat… un noul vechi, prin care atenţionează onest şi tranşant: “…ofer o carte despre scriitori, care au dat culturii şi istoriei, prin gândire şi ideile lor, identitatea românească”, zgândărit de disputele dintre tradiţionalişti şi modernişti, dar şi pentru ca să “readuc în atenţie scriitori supuşi nemeritat unor interpretări inadecvate, ocoliţi sau uitaţi”. G. Apostoiu porneşte de la o realitate frustă, devastatoare, când “realismul socialist se impusese în anii 50-60 concomitent cu distrugerea fizică (în puşcăriile politice) şi morală (interzicerea operelor) a celor care au făcut România Mare…” şi de a impune o singură direcţie în cultură, echivalentă cu “un primitivism nou”, cu o literatură semnată doar de M. Beniuc, A. Toma, Dan Deşliu, în timp ce… “lui Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic le rugineau oasele la puşcărie sau săpînd la Canal”, iar Blaga, Arghezi sau Călinescu, erau alungaţi de la Universitate şi din cultura neamului.

Ca să ajungă la Eminescu, G. Apostoiu porneşte de la Titu Maiorescu, de la actualitatea marelui critic şi mentor cultural al celei mai oneste generaţii de scriitori-patrioţi, un adevărat “întemeietor de direcţie culturală,… creator de şcoală în critica literară…, descoperito-rul lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Goga, Sadoveanu…”; cel care “introduce în civilizaţia românească nevoia de elitism… şi aduce în cultura noastră dezbaterile intelectuale în serviciul direct al exerciţiului politic”. Şi porneşte de la un semnal din 1937 al lui George Călinescu: “Eminescu să fie eliberat din mâinile fanaticilor şi redat literaturii”, când “poetul naţional” sau “poetul nepereche” s-a aflat permanent sub semnul ingratitudinii. Contempo-ranii l-au ignorat, cu excepţia Veronicăi Micle şi a lui bădia Creangă; urmaşii erau gata-gata să-l uite, dacă n-ar fi existat Titu Maiorescu, aflat alternativ, când prieten, când adversar tenace, în funcţie de ideologii şi atitudini politice; generaţiile următoare l-au idolatrizat sau au pătimit la Canal ori în închisorile comuniste “pentru că i-au recitit “Doina”, recuperaţi ideologic după citatele incendiare: “în scunda tavernă mohorâtă…” şi “Religia – o frază de dânşii inventată”, cu care se ilustra ideologic lupta de clasă şi educaţia ateist-religioasă în şcoală.

Atacul la Ion Creangă, povestitorul hâtru şi genial de la Humuleşti, s-a făcut aproape pervers, pentru că, neexistând “argumente pentru contestarea valorilor naţionale”… “se recurge la bagatelizarea lor”; afirmă G. Apostoiu revoltat, certându-i pe cei care, nefiind în stare să traducă în orice limbă de circulaţie europeană consacrată “bijuteria” de epic fabulos “Harap-Alb” sau capodopera intraductibilă “Amintiri din copilărie”, în ciuda unui model frumos, patriotic şi profesionist oferit de ediţia Elenei Vianu, cunoscătoare prin excelenţă şi a limbii lui Moliére şi a limbii-briliant a diaconului din cartierul ieşean al Ţicăului. Şi, atunci, “cu un zel suspect, prostioara lui deochiată Povestea poveştilor a fost tradusă în franceză, germană, engleză şi olandeză” şi, în felul acesta, “banalizarea marelui clasic român este pe cale să se înfăptuiască”, aşa că nu ne mai mirăm de faptul că în manualele alternative din învăţământul românesc contemporan de la clasele primare şi gimnaziale nu mai figurează întâmplările antologice cu “pupăza din tei”, cu “caprele Irinucăi”, cu “cireşele mătuşii Măriuca” sau cu scăldatul în “Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul”.

Supărat şi revoltat, George Apostoiu conchide: “Prin iniţierea acestei traduceri se mai şifonează ce se mai poate şifona”. Tehnica receptării motivului de cultură sau de literatură, pe care şi-o alege G. Apostoiu, este distilată într-o scriitură de efect stilistic prin schimbul zonei de interes; de la Ion Creangă la Eugen Lovinescu, ponderea perspectivei estetice şi de atitudine este alta când afirmă că mentorul de la “Sburătorul”… este primul care pledează convingător despre modernism. Convingător şi elegant, cu logică şi cu argumente, cu certitudine”, care a avut puterea şi inteligenţa să se detaşeze de înaintaşii săi iluştri, Maiorescu şi Iorga, “fascinat de ideile lor… dar nu a rămas prizonierul admiraţiei”. Şi, ca să nu scadă interesul cititorului, eseistul diplomat modifică abrupt registrul informaţiei într-o gamă majoră, de risc ideatic, şi afirmă în “Controversatul Goga”: “… este unul dintre scriitorii români care au dorit să facă şi carieră politică”, poate şi pentru că în tinereţe, la debutul său publicistic şi ca poet, “a bătut monedă” pe crezul său naţional… şi drept ar fi să-l înţelegem înainte de a-l condamna”, iar ca argument, îl alătură pe Octavian Goga lui M. Eminescu şi lui Ady Endre, din două perspective absolut diferite.

Şi, se mai întreabă, patetic şi nici el convins că ar putea avea un răspuns, George Apostoiu în “Sfânta nemulţumire”… “unde suntem şi unde dorim să fim noi, românii, în Orient sau în Occident; care este marca predominantă a culturii româneşti…” (?!), şi recurge, comod şi la îndemână, la opţiunile savante şi, puţin preţioase, ale lui Mircea Vulcănescu: “Există în sufletul acestui neam o ispită a Romei, una a fondului nostru nelatin, o ispită greco-bizantină…, una slavo-balcanică, alta a Rusiei lui Dostoievski… dar există şi ispite franceze şi germane”.

  1. Apostoiu are însă un… fix ideatic, ideologic, pe alocuri politic, ca o obsesie, ca un drog revendicativ, justiţiar, recuperator, pentru că este convins că “patima contestatarilor a fost şi rămâne o otravă politică”, şi citează… o listă, n-aş zice un “pomelnic”, deşi ar fi meritat, cu nume ca Radu Gyr, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Noica, chiar Arghezi, şi chiar Călinescu, iar mai nou Stancu, Preda, Doinaş, Sorescu, Nichita…, şi o spune tranşant: “De la o vreme, admiratorii lui Constantin Noica au o anume sfială, când sunt puşi în situaţia de a-l evoca”, iar “Cioran “este victima fie a idolatriei, fie a antipatiei”, pe care-l apără onest Gabriel Liiceanu: “Ce-i cerem, o operă scriitoricească sau socoteala pentru…” George Apostoiu nu putea să nu scrie despre George Călinescu, mai ales că o întreagă promoţie de la Filologie, 1963, şi-l revendică pe marele critic ca “emblemă”, şi, mizând pe un astfel de… argument, afirmă: “Când a apărut, în 1941, Istoria literaturii române de la origini până în prezent a făcut obiectul unei campanii zgomotoase, din care nu au lipsit laudele, nici infamia”. Exact ce-i trebuia lui G. Apostoiu ca să pluseze…: “Drumul dadaiştilor este pavat cu scandal”…, “Scopul lui Tzara este de a înfige cuvântul în creierul cititorului ca pe un pumnal”, şi conchide resemnat şi contemporan: “Despre mimarea poftei de scandal de către dadaiştii noştri întârziaţi ce să mai spunem? Să amintim numărul special al revistei DILEMA din 2000, când, unii tineri, încă fără nume, se năpustesc asupra lui Eminescu”.

Adevărul este că George Apostoiu este când lucid sau partizan, când acuzator sau detaşat de orice formă de aliniere la un curent, la o opinie, dar lasă să se înţeleagă că are şi simpatii ferme, preferinţe pentru un Paul Everac, “un scriitor care a apărut cu o vigoare impresionantă în gazetărie, după 1989… şi care scrie despre politică fără delicateţe”. Sunt paginile cele mai suculente, cele mai apetisante stilistic, sunt pagini despre prieteni, ca în cazul unei personalităţi absolut inconfundabile, care se numeşte Fănuş Neagu, pe care l-a plimbat prin hanurile Flandrei şi câmpiile lui Till Buhoglindă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *