Spectacol de carte

Deşi rar se întâmplă în oraşul de pe malul stâng al Dunării, joi seara, mai precis pe 28 octombrie am avut plăcuta surpriză să particip la un act cultural desăvârşit prin care Brăila a mai urcat o treaptă – importantă, zic eu – pe scara plusvalorii scriitoriceşti.

Cartea Reîntoarceri. Semnături celebre pe documente de arhivă, este mai mult decât o mărturie solemnă că trecutul e un prezent galant, ea reprezintă un colţ de Rai cultural, aflat la răscruce de drumuri, când timpul nu mai are deloc răbdare cu noi şi cu ceea ce vrem să exprimăm, o lucrare ştiinţifică, dar şi artistică, deoarece concretizează efortul unei pasiuni de o viaţă; dorinţa de a cerceta o istorie a culturii acestor ţinuturi, o istorie destul de recentă, cu nume de valoare din patrimoniul artistic al ţării şi nu numai.

Lucrarea poartă mierea preţioasă a neguţătorilor din Bărăgan şi mireasma florilor de salcâm, ce-şi plâng nemurirea printre unduirile graţioase ale Danubiului, scrisă la modul superlativ, ca şi oamenii despre care se aminteşte. Din această accepţie, Maria Cogălniceanu – autoarea – aşază în paginile cărţii sufletul vremurilor, viu şi nevătămat după îndelungi războiri cu suferinţele şi lacrimile unui neam predestinat gândirii înţelepte. Condeiul de un mare rafinament frazeologic aşterne rânduri presărate cu aroma inconfundabilă a trecutului, încântând ochiul cu documente în premieră, ce ar fi rămas pierdute printre miile de catastife îngălbenite, dacă n-ar fi fost descoperite de un mesager de nădejde a acestui veac şi asta pentru că Maria Cogălniceanu nu se află la debut, având în spate o bogată activitate de documentarist, poet şi prozator, cunoscută personalitate în cercurile literare mai mult din afara ţării.

Autoarea răscoleşte şi studiază vieţi ale unor iluştri pământeni, care, nu numai că sunt cunoscuţi prin opera lor, dar mai ales, ne-au încântat cu prezenţa lor aici, în oraşul străbătut de atâtea generaţii şi de o istorie inconfundabilă. Brăila e mai fastuoasă cu ei, împodobită alegoric într-o mantie misterioasă ce reprezintă speranţa unui viitor cultural mai bun, speranţă cu care şi foaierul Teatrului „Maria Filotti” s-a asociat atunci când, ca şi la o premieră a unei piese de teatru, sala a fost neîncăpătoare.

Cartea e plină de personalităţi, de stele şi luceferi, de nume numai la auzul cărora îţi tremură degetele când le scrii. Se vorbeşte de Tudor Arghezi, veşnicul suspicios şi curios cu tot ceea ce se întâmplă în această lume. Sub semnătura lui a fost scoasă la lumină o carte poştală, care conţine stilul inegalabil al poetului, ce i se adresează lui Eremie, cunoscut în lumea apicultorilor. La rândul său, Eremie avea o strânsă prietenie de suflet cu Panait Istrati, pe care-l adora şi-i împărtăşea bucuriile spirituale. În floarea cuvântului este evocat Nicolae Steinhardt, despre care puţini ştiu că tatăl său avea o strânsă legătură cu Brăila. Aflăm că Nicolae îl considera pe tatăl său, un fel de zeu, cu un puternic şi rar caracter, pe care l-a moştenit şi el.

Ca un vulcan al negării se înalţă Emil Cioran din lumina elegantului Paris, lăsându-ne spre amintire o scrisoare de amor, trimisă de o enigmatică doamnă, care-şi mărturiseşte iubirea prin cuvinte preţioase, şi ca o boare delicată a primăverii reînvie figura lui Vasile Băncilă, veşnicul căutător al idealului, deplină şi integră personalitate filosofică. Autoarea a descoperit o cerere adresată primarului de către Băncilă în care acesta solicita o sumă de bani pentru că era un student merituos. A purtat războiul vieţii cu demnitate, alături de familia sa, dar neignorându-şi formaţia profesională şi studiind încontinuu pentru a se desăvârşi. El va rămâne chipul intelectualului candid, ducând dincolo de moarte eternitatea gândurilor sale ideatice.

Continuând pleiada de nume, autoarea punctează elegant pe Anton Dumitriu, descoperitorul logicii polivalente, erudit profesor de matematică, el însuşi având nevoie de un dascăl. Era convins că cineva îi poate oferi răspunsurile înainte de a-l întreba.

Trecând la domeniul dramatic, descoperim interesanta personalitate a comicului Constantin Tănase, renumit în întreaga Europă. El a fondat la Brăila, împreună cu Alecu Bărcănescu „Noua Companie Lirică”, precum şi „Asociaţia Lirică”.

Un alt nume de răsunet cultural este Sorana Ţopa, îndrăgită actriţă, care i-a impresionat profund pe brăileni ca fiind o încântătoare apariţie angelică, o piersică mustoasă, un măr domnesc, iar figura pătrunzătoare a pictorului Gheorghe Naum reapare într-un album dedicat picturii sale. De remarcat e faptul că acesta a abordat în lucrările sale teme reale, inspirate din peisajul autohton: Dunărea, vapoarele, balta, dar şi portrete expresive. Despre acesta s-au păstrat două documente care atestă faptul că a frecventat cursurile de Arte frumoase ca student al acestei instituţii, obţinându-şi licenţa în 1930.

Ca o mărturie a unui trecut fulminant stau acordurile muzicii de calitate, sunete care străbăteau străzile şi sufletele oamenilor, oarecum mulţumiţi de propria existenţă. Astfel, spectacolele nu conteneau să apară, iar locuitorii oraşului-cetate savurau fiecare moment artistic, pregătit cu minuţiozitate de către organizatori. Tot din carte aflam despre Dorel Teodorescu, George Niculescu Basu, Grigoraş Dinicu, Dumitru Ionescu. Printre documentele nemuritoare, autoarea descoperă o cerere adresată primarului, în care se solicita cumpărarea de către instituţie a unui număr de bilete. Cererea e semnată de renumitul artist George Niculescu Basu. De asemenea, se aminteşte prestaţia muzicienilor din chioşcul Grădinii Publice.

Maria Cogălniceanu îşi încheie periplul cultural evocând spaţii sacre, bibliotecile, care azi nu mai sunt: Comunală, Petre Armencea şi Cercle Voltaire, toate situate în Piaţa Sfinţii Arhangheli. Ca un martor a tot ceea ce a fost cândva, autoarea mărturiseşte că mergea cu drag să citească şi să facă voluntariat aici.

Ca editor am depus o mare atenţie asupra conţinutului prezentei cărţi şi datorită faptului că lucrarea capătă valoare nu numai prin text, cât mai cu seamă prin ineditul documentelor. La sfârşitul lucrării se află o adevărată colecţie de semnături, cu o impresionantă caligrafie – pentru că pe vremea aceea se impunea o mare atenţie scrisului de mână. Şi după scris ne putem da seama că avem de-a face cu o serie de oameni care dincolo de apartenenţa lor la actul cultural mânuiau cu pricepere cuvintele şi condeiul.

Vorbeam la început de sală şi de public. Ei bine, chiar s-a creat o atmosferă deosebită pentru faptul că dincolo de prezentarea cărţii în sine, un grup de copii talentaţi au încântat inimile, delectând auzul celor aflaţi în sală cu piese interpretate la pian. Şi e mare lucru să vezi cum nişte elevi de şcoală primară îşi pun degetele pe claviatura unui pian bine acordat, emanându-şi talentul cu virtuozitate, navigând semeţ pe o mare de metafore sonore. Dibăcia cu care şi-au intrat în rol, lipsa de trac, dar mai ales interpretând cu o măiestrie desăvârşită Debussy, Mozart, Beethoven, Czerny, Pasterwich au învins răceala vidului de cultură ce se manifestă de ceva vreme în nici măcar economica urbe, în care, cândva, muzica celor mai înalte sfere era la ea acasă.

Am simţit esenţa unei subtilităţi şi atunci când, aruncându-mi privirea de câteva ori în sală am zărit chipuri atente cu zâmbete fine împrumutate parcă de la soare, stârnite poate de nostalgii, dar şi de emoţia că se aflau într-un loc plin de istorie, într-o clădire emblematică pentru actul de cultură evocat în lucrarea Reîntoarceri. Semnături celebre pe documente de arhivă.

Evenimentul – pentru că îmi place să insist pe acest termen – a fost mai mult o incantaţie a frumosului, un ocol către timpurile unei superbe cunoaşteri a trecutului, fără limită de idee, ci doar justificat de dorinţa desăvârşirii actului cultural. Este eveniment şi pentru că această carte îndură tăcerea şi nepăsarea actuală din viaţa artistică brăileană, indolenţa cu care este tratată şi poate cel mai grav, lipsa unei certitudini de redresare.

Cartea Mariei Cogălniceanu este un strigăt de ajutor – probabil către nimeni – un strigăt de la „fereastra dinspre trecut”, un trecut pe care nimeni niciodată nu ni-l poate fura ori asocia cu tendinţele de megalopolis, utopie care otrăveşte fie şi artistic locuri cu o prea mare încărcare artistică.

A existat în tavanul sălii cu carte, joi seara, un cer albastru, mult mai albastru decât fundalul drapelului Uniunii Europene, unde stelele, adevăratele stele s-au simţit pentru două ore aproape una de alta, strălucind la unison, emanând acea lumină caldă din planul artistic şi sensibilizând cercul infinit al plăcerilor scrisului.

Este o artă ceea ce a făcut Maria Cogălniceanu, care mergând în sens retrograd acelor de ceasornic a imortalizat timpurile de glorie ale unei urbe ce figura la loc de cinste pe harta culturală a ţării. Şi poate că tocmai din această perspectivă Brăila are obligaţia să se ridice din somn, atinsă de această veşnicie, „microb” dătător de talente şi speranţe, că noi, urmaşii celor evocaţi documentaristic, suntem datori nu numai să ne amintim cu respect de aceste nume celebre, dar să le şi urmăm exemplul, munca, demonstrând că există continuitate pentru ceea ce sufletul cere şi are datoria să exprime. În adâncul acestor gânduri ne definim ca oameni, iar tot ceea rămâne după trecerea noastră pe pământ capătă valenţele nemurii prin actul de creaţie în accepţiunea sa cea mai elevată.

Vreau să îmi întăresc convingerea că nu vorbesc de un act sporadic, de o picătură de cerneală într-o mare de creiere blazate. Vreau să cred că oricând, în orice moment, există şansa ca o carte de o şi mai mare valoare va sta să se transforme într-un spectacol al cuvintelor şi al muzicii, undeva în marginea talazurilor creaţiei, pentru că ea, numai ea, cartea, poate să aducă acea emoţie vibrantă pe care, poate, de multe ori, nici măcar cuvintele nu ne mai pot ajuta să-i adjudecăm primordialitatea valorică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *